Un puşti de vreo zece ani care a trecut ieri pe lângă mine pe stradă mi-a amintit de primul meu telefon mobil. Avea în mână un i-phone de ultimă generaţie şi nu se putea abţine să se laude cu el la grupul de colegi care priveau obiectul ca pe o comoară. Cu siguranţă, după atitudinea pe care o avea, după vestimentaţie şi după aparatul foarte costisitor, puştiul făcea parte dintr-o familie înstărită.
Eu am avut pentru prima dată telefon mobil în clasa a şaptea, dar spre deosebire de puştiul de pe stradă, mi l-am cumpărat singur. Era un Ericsson T 10s pentru care am mers la sapă la porumb vreo săptămână pentru a mi-l putea achiziţiona, la mâna a doua, desigur. Nou era mult mai scump. Aveam grijă de el ca de ochii din cap, pentru că ştiam cât de mult am muncit pentru a-l cumpăra. Nu îl fluturam pe stradă de teamă să nu mi-l ia cei mari, şi chiar de nu aveam credit pe el, pentru mine era cel mai de preţ obiect. Comparând cele două situaţii, cred că părinţii care au o situaţie financiară bună greşesc atunci când le oferă totul pe tavă odraslelor lor. Aceasta este, cred eu, principala cauză a neînţelegerilor ulterioare dintre părinţi şi copii atunci când aceştia ajung la liceu.



Sursa: gazetanoua.ro