Exploda cu zgomot şi furie la sfârşitul verii şi în primele zile ale lui Răpciune, în inima financiar-bancară a Americii, ca reverberaţie şi răspuns la valurile de revoltă din lumea arabă şi la protestele „indignaţilor” din Spania, Grecia, Anglia, Franţa, Italia. De remarcat că, recent, indignaţii au apărut şi pe străzile Berlinului, într-o Germanie motor al economiei europene şi care face faţă cu brio provocărilor recesiunii. La începutul toamnei, „turbulenţii” de peste ocean invadau îngusta şi scurta arteră Wall Street, unde tronează Bursa din New York şi Trezoreria Naţională şi unde îşi au sediile marile bănci de investiţii, companii de asigurări, firme de brokeri - o elită financiară percepută de protestatari ca principala vinovată de devastatoarele falimente bancare ce au declanşat criza mondială. „Occupy Wall Street”, sloganul strigat în cor de nemulţumiţii şi disperaţii celei mai puternice economii a lumii, luând în stăpânire acest select fief, a devenit simbolul luptei pentru schimbarea actualei ordini inechitabile în distribuirea resurselor.


A pornit iniţial ca o izbucnire spontană, haotică, fără lideri, dar e simptomatic pentru mentalul american, că fenomenul se radicalizează rapid, se tehnicizează, ca să zicem aşa, ia forma unui demers conştientizat; au apărut, în susţinerea lui financiară, donaţii de la persoane particulare, sponsorizări de la fundaţii pentru drepturile omului; banii colectaţi sunt depuşi în cont la bancă. Fenomenul se extinde în întreaga uniune: „Occupy New Orleans”, „Occupy Oakland”, „Occupy Salt Lake City”, „Occupy Harvard”, locaţii în care, după exemplul new-yorkezilor, protestatarii şi-au instalat taberele şi corturile. (Nu te duce aşa ceva cu gândul la celebra, pentru noi, Piaţă a Universităţii din 1991, din Bucureşti?). Lideri ai mişcării pregătesc în aceste zile un marş istoric, de la New York la Washington, anunţând că acţiunea se va extinde spre sud. De la Cambridge (Anglia) au venit tineri să li se alăture celor de la Harvard. Animate de exemplul americanilor, manifestaţii similare apar în Europa şi în lume.


Evident că provizoratul vieţii de protestatar, în tabără, la cort, în stradă sau în parc, animat de dorinţa de a sensibiliza guvernul, produce cu timpul efecte nedorite, zgomot, gunoi, disconfort şi necesită salubrizarea. Invocând o asemenea necesitate, poliţia cere evacuarea, somează pe revoltaţi să părăsească zona: în caz de refuz, intervine în forţă, arestează, ia măsuri pentru asanarea perimetrului. „Indignaţii” se mută în alte zone sau revin pe vechile locuri salubrizate. E un război al cărui final nu se întrevede prea curând. Neavând exerciţiul rudimentar al diversiunii autorităţilor de la Bucureşti (care chemau minerii să... planteze flori în Piaţa Universităţii), poliţia şi administraţia de la New York încearcă să respecte, atât drepturile constituţionale, la liberă exprimare ale protestatarilor, dar şi drepturile locuitorilor marii metropole, la o viaţă normală.


Ce vor nemulţumiţii lui Occupy? Ei spun lumii şi guvernelor că discrepanţa dintre bogaţi şi săraci e tot mai mare, că inegalitatea în distribuirea resurselor, lăcomia şi neruşinare oligarhiei şi mafiei financiare, în cârdăşie cu ale politicienilor, nu mai sunt de tolerat şi că băncile nu mai trebuie să primească ajutoare de la stat şi să plătească pentru crearea crizei.
*



Sursa: gazetanoua.ro