N-aş dori să mă aflu în locul prietenilor care trebuie să-i ţină partea când nimic nu pare a-l cauţiona, deşi vina are şi ea, ca toate celelalte, nuanţele sale, cum n-aş putea să mă aciuiesc în bestiarul umanoid care-i smulge rapace bucăţi din carne, acea haită de hiene care apoi scuipă ce-i prisoseşte pentru a linişti şi vulturii ce privesc cu nesaţ la stârvul estropiat în acea frenezie demenţială a mutilării stârnite nu de o foame organică, insuportabilă, ci de pofta patologică de a-l elimina definitiv pe cel care a dobândit, chipurile în locul lor, succesul. *N-aş vrea să fiu în locul victimelor sale, dar mai ales n-aş dori să fiu în pielea lui. Moartea nu mai este, în astfel de cazuri, o opţiune indezirabilă, dimpotrivă. Fiindcă dacă acei trei nefericiţi sunt acum într-o lume mai bună (până şi neantul agnostic merită, prin comparaţie, o astfel de etichetare), Şerban Huidu este condamnat să rămână singur în para-realitatea în care zburdă fiare şi năluci, suportând o pedeapsă infinit mai dură decât cea pe care ar putea-o dicta orice judecător al culpelor omeneşti, aceea de a resimţi clipă de clipă cumplitele remuşcări şi de a contempla necontenit suferinţa provocată altora şi propriei persoane.



Unui om căruia Dumnezeu i-a dat în timp record mult mai mult decât ar putea duce oricine pe lumea asta nu-i mai pui şi tu în cârcă un sac plin cu abjecţie în stare solidă ca să-i testezi limita de rupere. Este aici o atitudine infamă pe care numai sufletele contorsionate sau minţile rătăcite şi-o pot îngădui şi, din păcate, aceste ultime zile ne-au dovedit că astfel de creaturi groteşti, simţind miros de sânge în jur, ies brusc din coconul lor şi redevin extrem de vocale în situaţii care le oferă şansa excepţională de a tăcea. Că era sau nu apt de a conduce, că maşina a derapat sau nu, că a fost doar un moment de neatenţie sau că era un şofer imprudent, nu mai are absolut nicio importanţă acum. Pentru că răul a fost făcut şi cred că nici cei mai fervenţi contestatari sau in-amici ai omului (de televiziune) Şerban Huidu nu-şi permit să-şi imagineze că ar putea exista în această tragică situaţie altceva decât o vină provocată de o funestă conjunctură. Adică un accident, nimic mai mult, pentru care legea îl va trage probabil la răspundere. Conştiinţa o face deja şi uneori asta este de ajuns. Fiindcă atunci când ţi se deschid larg porţile hadesului interior, speranţele rămân la intrare.

Davian Vlad



Sursa: jurnalulolteniei.ro