Penita sufletului

Am inmuiat penita in lichidul vascos din calimara. Avida parca, si-a invaluit stralucirea c-o mantie d-un albastru cenusiu.. si a tacut. Ea, penita.. Am privit-o indelung zemuind, pana luciul a disparut, lasand loc aridului mat. N-a vrut sa scrie.. A refuzat.. Sau nu mai stie? Sau poate eu nu mai stiu? Apoi, am privit in gol.. Nici macar penita nu ma mai asculta.. Cum sa scrie ea ca mi-a incaruntit tampla sufletului? Cum sa vorbeasca despre tristete si suferinta? Ce trairi terfelesti cu-atatea suspine? Ii simti apasarea buricelor degetelor si, supusa, sorbi nectarul dulce-amarui al calimarei..

E dragoste si doare, suflete!!
..a fost primul gand al penitei asternut pe albul imaculat al hartiei. Pfuaaai, cum imi vine sa sar in sus de bucurie si sa topai chicotind apasat pe fiecare litera, sa-mpletesc cuvinte nerostite pan-acum si-auzite vreodat' de cineva!! Sa strig cat pot de tare imi vine!! Chiar tu?!? Iubesti!

Suflete, tu nu stiai ce-i dragostea? Si nici ca iubirea-i zbucium? Nu-ti terfeli speriat trairile cautand raspunsuri, caci dragostea nu-ntreaba. N-ai sa poti alege cum sa te iubeasca si nici cat. Te-nvaluie si te mistuie innebunitor de incet, iar tu tre' sa fii pregatit s-o primesti si sa-i oferi inzecit pentru a nu te rapune.. Si suspinul? Hm... Preda-l ratiunii de a fi. Cum, nici macar nu ar avea importanta. Existi, traiesti, esti viu, suflete! Si mai ales.. iubit. Si nu-i zambi trist penitei preferate. Cu atata drag iti scrie tot ce tu n-ai stiut.


Sursa: Blog - Penita sufletului

Cati dintre noi nu am privit inapoi in timp si nu am regretat anumite perioade ale tineretii? Imi amintesc de parca a fost ieri cum atrageam nemultumirea parintilior, a dascalilor, a vecinilor, a oamenilor mari din jurul meu. Si am furat si merele din curtea vecinului. Ce, parca stia sasul de peste drum ca noi dadeam iama in livada lui de pomi, cei din blocul de vis-a-vis? Nici pomeneala, il salutam respectuos cu plecaciuni pana in pamant cand il vedeam pe strada, zicandu-ne in gand: „Da-ti-ar D-zeu sanatate, nenea Hantz, ca bune mere mai ai!” Toamna ii sparleam toate nucile, iar visinele si ciresele nici nu apuca sa le vada saracu, dar nici sa se coaca de-a binelea nu le lasam in luna lui cuptor. Alteori o zbugheam pe deal, iar in drum ne opream la vila altui sas si-i praduiam toate macesele din gard, macese ce urmau sa ne fie munitia in jocul nostru de-a „hotii si vardistii”. Si ne apuca seara pe coclauri, ajungeam acasa si ne rugam sa fie intrerupt din nou curentul gratie directivelor socialiste, si uite-asa o puneam de un „de-a v-ati ascunselea”. Bucurosi nevoie mare ca ne putem piti peste tot, incepand din iarba din curtea scolii si pana in beciul blocului, acolo unde pentru prima data am si vazut cum arata un san de femeie, si terminand cu varful plopului care se inalta pana la etajul trei, locul in care nici mama cercetasilor nu te gasea, ne-ncingeam intr-o adevarata competitie de „primul pune ochii, urma scapa turma” . Si scapam, nebatuti uneori, atunci cand pierdeam notiunea timpului iar tatal meu ne fluiera pe mine si pe fratii mei sa intram in casa. Asa s-a intamplat si in acea noapte de vara, era aproape de Sf. Petru. Sa tot fi fost la inceputul clasei a zecea, iar fratele cel mare ultimul an la liceu. Cel mic, puiul mamei, era deja in casa de cu seara. Noi insa, cei mari, cu tuleii mijiti bine si cu mintile clocotind a fete cu sani ca de mar, ne-am pierdut care cum a reusit printre sarutari pe care abia acum le descopeream fascinante, la fel ca si durerile de toata jena din jurul abdomenului. Si ne-am ratacit pana dupa zece seara, cand primul fluierat al tatalui ne-a scos din visarea amestecului de fluide ale gurilor ce nu mai conteneau sarutandu-se..



„Frate, hai sa mergem ca ne fluiera tata!” Imediat, i-am raspuns fratelui meu. Doar nu murea daca mai astepta un pic, cand era mai dulce imbratisarea.. ca sa nu spun cand reusisem in sfarsit sa ajung sa imi strecor mana pe sub bluzita ei si sa-i simt sanul in causul palmei. Atunci s-a trezit si tata sa fluiere?? Nu stiu cand a fluierat a doua si a treia oara, nici cand a zburat timpul, ca nu mai aveam noi minte decat pentru umflatura din pantaloni si fierbinteala ce ne clocotea prin vene, ca deodata ne-am trezit ca sunt luminile stinse la etaj. Ooops, ne-am mai pupat de cateva ori si fuga acasa. Am sarit cate doua trepte pe scari si… usa incuiata? Nuuu! Si suna la usa, si ciocane, si apare si tata.. Nu singur, ci cu sfanta nuia. Sau curea? Nu mai stiu, nu eram primul , fratele meu incaltase primele lovituri, eu am fugit in jos pe scari. Apoi am auzit vocea tatalui: „Sa veniti in casa cand v-oi chema eu!” Mahniti, imbracati ca la amiaza, ne-am asezat pe banca in fata blocului storcandu-ne mintea cum sa facem sa ajungem in patul nostru, eram deja obositi si visam un loc caldut si somn ca pe o „Eugenia”, alimentul olimpic al acelei perioade.



N-a trebuit sa stam prea mult, inventivi cum eram, am hotarat sa intram in casa prin balcon, escaladand etajul unu pe vita de vie. Zis si facut, fratele meu m-a imbarcat, eu fiind mai slabut si mai mic ca varsta, insa am avut grija sa il conditionez ( daca avea sa ne prinda tata sa ii spunem ca el a intrat ), am intrat pe usa de la balcon care era deschisa direct in sufragerie, apoi in hol, am descuiat usa tiptil si tot la fel de silentios ne-am furisat in patul nostru din camera, aranjati si impachetati de somn, fix in pijamale! Si ce mandri eram de noi, ii pacalisem asa de frumos pe parinti, iar ei habar nu avea, stiau ca odraslele lor stau zgribulite undeva afara in frig. Ha, ha , ha! Prostule, nu mai rade, mi-a spus fratele. Stii ce? Eu zic ca ar fi mai bine sa mergem la ei in camera sa ne cerem iertare si sa le spunem ca am venit. M-am uitat lung la el, avea dreptate. Daca isi faceau griji? Daca s-au uitat pe geamul care dadea catre bancile din fata blocilui si nu ne-au mai vazut, clar s-ar fi ingrijorat. Ne-am ridicat din pat indreptandu-ne catre usa de la camera lor in varful picioarelor. Ca de obicei, fratele meu primul. In momentul in care fratele a apasat manerul usii, pe clanta, acel moment in care fara sa vrei sa aude un scartait de metal si el a vrut sa deschida usa cu „te rugam sa ne ierti” pe limba, tatal nostru s-a infipt in usa ca o vijelie, blocand-o si strigand catre mama: „Hotii, femeie, hotiii!!!” Ce ne-am speriat noi de reactia tatalui, dar ce sperietura au tras ei pana s-au lamurit ca dincolo de usa de la camera lor le sunt progeniturile..

Sigur, a urmat binecunsocutul interogatoriu. Cine, de ce, cum , pe unde , bla-bla, dupa care am fost expediati in … Oooo, nu, nu afara, si nu oricum!! In pijamale, pe casa scarii in genunchi cu mainile ridicate amandoi, in fata usii de la intrare in apartament. „Stiti ce se intampla acum, nu?” Nu stiam ce vrea sa spuna, ne-am privit mirati si eu si fratele meu. „Vine lumea de la schimbul trei, nu cumva sa vad ca v-ati ridicat de aici sau ca mi-ati plecat, ca nu stiu ce fac cu voi, s-a inteles? Aveti grija, ma uit pe vizor.” Am inlemnit. Nuuu, nu era posibil, cum sa ..? Adica, eu cu fratele meu? Noi, cei care pupam fetele in curtea scolii, care aveam totusi 16 si 18 ani, e drept, neimpliniti, dar oricum. Cum sa fi stat sa rada parintii fetelor pe care le inghesuisem de noi. Din priviri m-am inteles cu fratele meu, probabil ca tata nu constientiza ce inseamna sa fii adolescent ranit in orgoliu, in amorul propriu. Ne-am ridicat si am luat-o la fuga pe scari, am iesit pe usa din spate de la uscatorie si direct printre gunoaie ne-am facut nevazuti. Cum? In pijamale amandoi, eu in sosete, iar fratele in niste botosei crosetati. N-am sa detaliez cum ne-am petrecut noaptea, cum am ajuns inapoi in scara blocului dupa ce am luat la pas tot cartierulu si cum am aterizat pe bloc, nici cum vecinul de la 4 ne alerga in jurul antenei crezand ca vrem sa-i furam amplificatorul pentru bulgari, in schimb am sa va spun ca a fost o noapte in care mi-am tinut fratele in brate de frig, ca dardaiam amandoi la 4 dimineata, ca tot de frig ne-am invelit cu presurile de la intrare ale vecinului care era plecat la mare, ca tot de frig am coborat la intrarea in beci unde ni se parea cald si am ascultat in acea liniste a dimineatii fiecare closet caruia i se tragea apa si faceam pariuri ca este cel de la vecinul X sau Z. A fost o noapte lunga, una dintre noptile adolescentei mele, o adolescenta a unor timpuri mult prea frumoase pentru a nu le zambi amintindu-mi



Astazi, am intrat in biserica, am deschis usa si spre surpinderea mea, lucru care nu se intampla de obicei, toti pustanii astia care inca se mai numesc „minori”, dar care sunt mai batrani si mai versati decat parintii nostri, stateau in genunchi, sa tot fi fost ei vreo 5-6 la numar, si se rugau. Chiar se rugau! M-a strabatut un fior a nu stiu ce, incercandu-ma acea senzatie de mirare, uimire, iar in linistea sfantului lacas am auzit o voce: „Care esti cu crima aici,sa te rogi cu rugaciunea asta in fiecare zi,ai inteles?”

Sursa: http://come4me-radio.net/crima-de-a-fi-adolescent.html

Zâmbeam fiecărei dimineţi împachetând felia de margarină cu miros de magiun de prune sau marmeladă pe care o azvârleam în sacul de pânză strâns la gura cu şnur, îmi încheiam cămaşa în pătrăţele şi o zbugheam pe uşă la şcoală. Tot drumul îmi spuneam că ar fi trebuit să beau totuşi o cană cu lapte din sticla pe care cu greu o obţinusem stând la coada la alimentara de la 4 dimineaţă, bodogănit de babele lipsite de răbdare, însă eram mândru că rezistasem ispitei, căci numai aşa avea sa ne facă mama cozonac la sfârşitul săptămânii. Şi mai visam la caseta originală cu Modern Talking pe care nu aveam bani să o cumpăr, taman în timpul orei de română. Nefastă alegere. Avea profa un talent deosebit de a mă readuce cu picioarele pe pământ atunci când, cu o precizie de invidiat, îmi trântea în numele Tatălui cartea de poezii pe care o ţinea tot timpul în mână, azvârlind-o până la jumătatea rândului de bănci, fără a uita să mă intituleze "Oligofren tâmpit, făcut la beţie". Nu c-aş fi fost singurul pe care îl alinta în acel stil unic, însă eu devenisem febleţea ei. Ne amuzam teribil când folosea pluralul, progenitura acesteia fiind coleg de clasă cu noi. Şi cu toate acestea, învăţam pe rupte. Învăţam şi să îmi necăjesc colegele împodobindu-le podoaba capilară cu bobiţe de hârtie învârtite între buricele degetelor.



"Cine dracu te-o mai lua şi pe tine de bărbat?!" - îmi spunea întorcând privirea frumoasa cu părul ondulat şi negru ca abanosul, şi aluniţa în colţul guriţei, în jurul căreia roiau băieţii precum cărăbuşii în luna Mai. N-aveam să visez că avea să îmi fie soţie peste ani, cum nici ea nu şi-ar fi imaginat că Dumnezeu nu a fost schimbul trei în ziua în care a rostit acele cuvinte. Şi ce fericit eram la ora de dirigenţie! Luam poziţia lumânării până când termina diriga de turuit, cu promisiunea că mă fac băiat cuminte şi că nu mă voi mai uita în veci pe sub sarafanele fetelor în timpul orelor, apoi răsuflam uşurat că am scăpat fără ca părinţii să îmi fie chemaţi la şcoală, că s-ar fi dus cozonacul şi aş fi mâncat pe pâine exerciţiile din culegerile de texte până noaptea târziu. Avea mama o slăbiciune pentru gramatica limbii române. După ea, ar fi trebuit să îmi analizez viaţa sintactico-morfologic. De parcă era vina mea ca fetele aveau sarafanele tot mai scurte cu fiecare zi?



Dup-amiază exersam zdrăngănitul la chitară prin parc, însă numai atunci când nu se vedeau în capătul aleii şmecheraşii dornici să îţi facă chitara guler, iar dacă eram prins împreună cu cei câţiva prieteni, scăpam ieftin promiţând un poster cu Sandra pe care trebuia să îl dau jos de pe perete, cu tot cu aracet, pentru a-l aduce a doua zi in parc. Cu toate acestea eram fericit, concluzionam eu în oracolul în care mă îndrăgosteam de fiecare fata care se semna cu rujul de pe buze. Te şi bufnea râsul, în mintea mea ceream prietenia fiecăreia şi mă imaginam plimbându-mă cu ea de mana, în tenişii cei noi, cu şosete albe şi tricoul cu abţibild cauciucat, tricou pe care urma să îl împrumut de la vreun prieten sas cu neamuri prin Germania. Nu de pomană, că de pomană nici mama nu i-a dat tatălui meu, ci la schimb pe câteva timbre de colecţie din clasorul la care ţineam ca la ochii din cap. Seara plimbam benzile de magnetofon de la un vecin la altul, mai ales la prietenii ai căror părinţi erau la serviciu, şi trăgeam o porţie de break-dance ca la carte, pregătindu-ne pentru următorul chef la care aveam sa mergem. Şi ne distram de minune! Nu şi la ziua Alinei, când tata l-a trimis pe fratele cel mic după noi când ne era lumea mai dragă. Când am fost întrebat unde este televizorul sport, mi-am amintit brusc că i-l împrumutasem vecinei de deasupra la insistentele acesteia, că aşa eram noi mărinimoşi. Nu şi tata, pentru care nu au contat nici rugăminţile de a fi iertaţi, nici faptul că i-am spus că acceptam să ne pedepsească pentru următoarele două luni, numai să ne lase să mergem înapoi la chef. Răspunsul i-a fost atât de sec precum ecoul rugăminţilor noastre "Pe om să îl loveşti când îl doare burta!" Şi ne-a durut, însă nu de la prafuri şi ierburi, de la alcool şi desfrâu sau nopţi nedormite prin cluburi, aşa cum le sunt durerile tinerilor zilelor noastre, forţând limitele destinului dincolo de bariere cu o năucitoare inconştienţă.



Astăzi la slujba de la biserică mi-a crescut inima cat două pâini să văd atâţia adolescenţi laolaltă, la Sfânta Taină a Împărtăşaniei. Unul dintre ei s-a apropiat de mine si mi-a spus: "Căutam virgula dintre cifrele doi şi cinci... şi nu am găsit-o, şi l-am găsit pe Dumnezeu pe care îl pierdusem. Douăzeci şi cinci de ani mi-au dat!" Douăzeci şi cinci...

O zărisem de pe vremea când era de-o şchioapă, m-a atras aroganţa afişată ce lăsa să întrevadă un licăr din senzualitatea ce avea s-o întregească în femeia pe care şi-ar fi dorit-o orice muritor... Puştoaică şi mai ales rebelă, sclipitoare şi misterioasă, o adevărată maşină de subjugat suflete!
Şi-i cădeau sub călcâi precum muştele, iar ea nu ezita să strivească... O văduvă neagră în devenire. Şi-atunci, în mintea mea a încolţit gândul, gând ce l-am hrănit cu ambiţii duse la extrem, până acolo unde imaginaţia mea se contopea cu orizontul. Zile de trudă ticluite cu meticulozitatea unui ceasornicar, nopţi între agonie şi extaz, toate menite să-mi aducă certitudini...

N-o iubeam, era jucătorul ideal, femeia prin porii căreia puteam respira aerul îmbătător al înâlţimilor, acolo unde numai cei ce sunt artizani pot ajunge. Versul ei desprins din bucăţi de suflet, scrijelea inimile celor ce-l citeau, iar poemul ofrandă rostindu-i-l pe buze îi mângâia aripile ce-o înălţau către soare, departe de bulgării de pământ pe care femeile îi scormoneau cu ciuda neputinţei de a o putea privi înfloritoare. Am ştiut că i-am topit inima şi mi-am luat picătura cu numele ei, la fel cum am ştiut că indiferent ce avea să se-ntâmple vreodată, avea să mă iubească toată viaţa, pecetluind un inevitabil păcat. Al meu. Topisem iceberg-ul, împlinisem femeia şi-i adusesem pe buze 'te iubesc-ul' mult râvnit. Scăpasem nu doar de dulcea trecere în nefiinţă în mrejele văduvei negre, ci reuşisem să citesc în priviri „vreau să-ţi fiu soţie”... Copil nebun... Nu ea. Eu... Căci mă jucam cu aceeaşi inconştienţă cu sufletul femeii care mă iubea mai presus ca viaţa! Trofeul... Piedestalul strălucitor, al meu, bărbatul, unicul din viaţa ei... şi virginitatea-i de neatins, pe toate mi le-a aşternut în căuşul palmei. Sunt ale tale, aşa mi-a zis...

Şi mi-am dorit să o-ntâlnesc de-adevăratelea... Acelaşi meschin ce avea să ducă la bun sfârşit ce începuse mânat de ambiţii cutremurătoare. Ghemuită într-un colţ al odăii, cu lacrimile şiroindu-i pe obraji, implora să n-aducă glasul roţilor de tren pe şinele ce-mi deveniseră covor de-ngropăciune, căci mărturie mi-au stat vorbe ce au dezlegat misterul enigmaticei ei existenţe. Ea, femeia Primăvară, îşi mângâia zilele-i numărate într-un cărucior cu rotile cu soarele meu, cel pe care i-l făurisem în tot acest timp...



Se spune că, mai devreme sau mai târziu, totul se întoarce împotriva ta şi te izbeşte doborându-te cu aceeaşi intensitate cu care ai lovit. Cu-adevarat, iubeam ce n-aveam să pot atinge vreodată. Doar fierul rece al căii ferate îmi reamintea că încă mai respir.. S-o iert, mi-a îngăimat suspinând, sunt doar o legumă cu suflet, nu îmi ucide păcatul de a te fi iubit! Păcatul ei, păcatul meu..

Sărbătoarea Învierii Domnului este cea mai aşteptată sărbătoare a creştinilor. Şi pe bună dreptate, fiindcă ea ne introduce în atmosfera celui mai important eveniment din istorie, în care s-a implicat în mod direct Însuşi Creatorul a toate. Evenimentul este cu atât mai important cu cât însăşi sintagma „Învierea Domnului” care constituie mărturisirea unui adevăr fundamental „pentru noi şi pentru mântuirea noastră” (Simbolul credinţei), a fost încă de la început contestată de unii şi e contestată până în zilele noastre.

Este suficient să amintim ca şi argumente cele unsprezece arătări (apariţii) ale Domnului Iisus Hristos cu trupul înviat – mai ales pe cea către Toma, cel mai sceptic dintre ucenici (Ioan 20, 19-31), mituirea soldaţilor romani străjeri ai mormântului Domnului de către autorităţile politico-religioase ale Ierusalimului, după Înviere, spre a nu o recunoaşte şi mărturisi (Matei 28, 11-15), apoi predicarea cu vigoare şi chiar cu preţul vieţii a Învierii şi a învăţăturii creştine de către apostoli, etc.

Pentru noi însă, creştinii practicanţi, argumentele Învierii pălesc în importanţă în faţa consecinţelor, a adevărurilor fundamentale pe care ni le descoperă Învierea Domnului şi care se dovedesc a fi adevărate daruri pentru credincioşii creştini.
Astfel, Învierea Mântuitorului Iisus Hristos este, în primul rând, cea mai importantă dovadă a divinităţii Sale. Dacă până atunci, El era considerat de cei mai mulţi din Israel doar un mare profet, fiul lui David, iar de către unii, dimpotrivă, chiar un înşelător, acum este clar pentru toţi că El este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat, dar şi om adevărat în acelaşi timp. Este o dovadă în plus, chiar şi pentru ucenici – dacă nu cea decisivă – că Cel mărturisit mai înainte de ei a fi Fiul lui Dumnezeu, iar apoi, de frica persecuţiilor din timpul Patimilor Sale, renegat, lepădat din minţi şi inimi, este cu adevărat Dumnezeu, Stăpânul vieţii şi al morţii. Numai această dovadă devenită convingere, îi transformă pe aceşti oameni din slabi, temători, indecişi şi neîncrezători, -- în Apostoli plini de curaj, convinşi de datoria de a propovădui în toată lumea Învierea şi învăţătura Domnului, chiar cu preţul vieţii: „căci dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este propovăduirea noastră şi zadarnică este credinţa voastră” (I Corinteni 15, 14).



Al doilea adevăr fundamental descoperit în istorie de Învierea Domnului este cel mărturisit de noi în articolele ultime ale Simbolului credinţei: „aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie.” Această făgăduinţă divină, de îndeplinirea căreia trebuie să fim siguri, ne face să cântăm în noaptea de Paşti plini de entuziasm: „aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa” (Canonul Învierii). Şi bucuria noastră este pe deplin justificată, fiindcă înviind Hristos ne dă şi nouă siguranţa învierii. De ce? Pentru că Domnul n-a făcut nimic de la Întrupare până la Înălţare decât pentru noi şi pentru mântuirea noastră, aşa cum am amintit mai sus. Învierea Domnului ne aduce, astfel, darul dumnezeiesc al nemuririi. Ne dovedeşte Domnul că prin Învierea Sa moartea nu e definitivă şi veşnică. Nu ea are ultimul cuvânt, ci viaţa. Dacă până la Învierea lui Hristos moartea era privită ca o catastrofă inevitabilă şi absurdă – şi din perspectiva ei, la fel de absurdă părea în cele din urmă şi viaţa – după Înviere, moartea devine, prin urmare, o „mare trecere” aşa cum o numea poetul filosof Lucian Blaga. Devine, deci, o scară spre viaţa veşnică. Învierea lui Hristos ne echilibrează existenţa, gândirea, speranţa, comuniunea cu cei dragi, punând în ambele talere ale balanţei destinul nostru, viaţa aici şi dincolo. De aceea, Apostolul Pavel întreba retoric şi plin de bucurie: „unde-ţi este moarte boldul?” (I Corinteni 15, 55).

Al treilea adevăr revelat nouă de Învierea Mântuitorului Iisus Hristos ţine de însăşi viaţa fiecăruia dintre noi. Această viaţă capătă un sens înalt şi fiind veşnică impune răspundere pentru modul în care o trăim aici pe pământ. Cu siguranţă nu putem trăi la întâmplare şi cu indiferenţă faţă de valorile religios-morale când ştim că suntem nemuritori. Dacă întâlnirea ucenicilor cu Hristos cel înviat le-a dat încredinţarea că cele predicate de El cât timp fusese cu ei, constituie adevăruri dumnezeieşti şi trebuie propovăduite cu preţul vieţii, şi noi, de asemenea, se cuvine să ţinem cu convingere învăţăturile Bisericii noastre strămoşeşti ca pe adevărul în care trebuie să credem, calea pe care trebuie să mergem şi viaţa pe care trebuie să o ducem.

Astfel, Învierea Domnului, devine temeiul fundamental al vieţii morale, al iubirii de Dumnezeu şi de aproapele, al faptelor bune. Este important „să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi şi să iertăm toate pentru înviere”, aşa cum cântăm în noaptea de Paşti, mai ales în zilele noastre când sărbătoarea Învierii Domnului este acceptată şi asimilată şi de societatea civilă românească, dar numai într-un sens cu totul diferit de cel creştin, din nefericire chiar peiorativ. Se vorbeşte tot mai mult de petrecerea „vacanţei de Paşti”, de „balul de Paşti”, de „discoteca de Paşti” etc., denaturându-se în totalitate sensul sărbătorii creştine. Am ajuns chiar la penibilul de „a sărbători”, de a ne pregăti cu mult efort şi cheltuială, neştiind pentru ce. Nu trebuie, prin urmare, să „nădăjduim în Hristos numai pentru viaţa aceasta”, pentru că „suntem mai de plâns decât toţi oamenii” (I Corinteni 15, 19).

Dacă Hristos a înviat, şi dacă, de asemenea, şi noi vom învia, se cuvine să-i urmăm preceptele şi învăţăturile în aşa fel încât învierea noastră să fie înviere spre viaţă nu spre judecată. Şi, mai mult decât atât, suntem datori să mărturisim alături de semenii noştri, dar şi împreună cu atâţia înaintaşi adormiţi în dreapta credinţă şi în nădejdea propriei lor învieri că „Hristos a înviat!”

Pr. Dr. Nistor Laurenţiu

Sursa: Publicatia "Sansa Lumii in Deriva"

Crima de a fi adolescent-Partea a treia



Copil rebel, cu acea sclipire guralivă, plină de spontaneitate, aşteptam cu nerăbdare verile toride cu vacanţa cea de toate zilele pentru a pleca împreună cu părinţii şi fraţii mei în concediu. Îmi amintesc cum strângea tata benzina în fiecare lună şi ticsea portbagajul de canistre să ne ajungă pentru un circuit prin ţară. Nu erau mulţi cei care aveau această posibilitate, aceea de a vedea frumuseţile României de la albastrul de Voroneţ şi până la Marea Neagră, Apusenii cu Peştera Urşilor sau staţiunile din Câmpia de Vest. Mama bombănea de fiecare dată când bătrâna dacie se poticnea pe Dealul Feleacului din cauza combustibilului de proastă calitate, că uita de minunata panoramă a Clujului. Vizitam tot ce se putea din pitorescul patriei, iar la întoarcere împărţeam ciocolată şi lame de gumă străină copiilor din faţa blocului. Deseori, poposeam pentru câteva zile la Tăşnad în judeţul Satu Mare, la băi, un alt Felix cu apă termală şi oameni primitori. Şi chiar dacă cei mai mulţi dintre localnici erau vorbitori de limba maghiară, abia aşteptam să cochetam în acel limbaj comun de schimb de priviri cu frumoasele domnişoare unguroaice în costum de baie.

În acele zile am cunoscut-o şi pe Simona, blonda superbă cu ochi albaştri, să fi avut şi ea vreo 16-17 ani, cu care a rămas să ne vedem într-una din serile următoare. Şi cum eram nerăbdători să ne cunoaştem mai bine, am stabilit să ne întâlnim chiar în acea seară. Şi ne-am văzut, ne-am plimbat împreună toţi trei, eu, ea şi fratele meu mai mare, povestind despre vacantă, dar şi câte în lună şi-n stele. Amuzantă, haioasă, cu un simţ al umorului bine dezvoltat, agreabilă, am tot povestit până am ajuns în centrul oraşului. Timpul a zburat pe nesimţite şi nici nu aveai cum să-l controlezi în compania unei astfel de prezenţe feminine. Când la întoarcere pe drumul către staţiune Simona noastră a zărit două faruri alergând gata să mănânce pământul şi a realizat că sunt părinţii ei în maşina care se apropia în mare viteză, a mai apucat să ne spună să fugim, ea făcând acelaşi lucru în direcţia către casă. Noi, adolescenţi cărora nici prin cap nu ne-ar fi trecut ce avea să ni se întâmple, am rămas pe loc, în mijlocul drumului. Şi ce sperietură am tras când şoferul a oprit maşina în dreptul nostru. Sau mai bine zis, când portiera deschisă din mers l-a proiectat pe fratele meu în lanul cu porumb de pe margine, ca mai apoi să coboare huiduma de mă-sa călărindu-ne cu kilogramele ei, dar şi tac-su, un destoinic tractorist în puterea vârstei, care după ce ne-au administrat o corecţie la faţa locului, până să apucăm să deschidem gura, ne-au împachetat ca pe nişte bandiţi jefuitori de vise, în maşină, să ne ducă la miliţie. E drept că, miliţia nu era în curtea lor, locul în care ajunsesem şi în care aveam să fac cunoştinţă cu joarda femeii ascunsă după uşa de la bucătărie, că aşa înţelesese ea să discutăm despre felul inocent în care fiica-sa ieşise cu noi în oraş fără să anunţe acasă. După câteva minute arătam ca o zebra cu dungile de pe spate, sângerând în jungla casei sub urletele leoaicei.

Nu ştiu prin ce minune am reuşit să convingem că fiicei lor nu i-a fost atins vreun fir de păr şi că onoarea acesteia nu a fost pătată, dar ştiu că, osteniţi şi realizând totuşi gravitatea acţiunii lor, ne-au lăsat sa plecam după un timp. Sigur, n-am reuşit să ne convingem şi părinţii a doua zi că fratele meu stătea tot timpul cu ochelarii fumurii pe nas din cauza soarelui şi nici eu că nu îmi scot tricoul să mă bronzez pe o aşa caniculă pentru că nu am chef. Le-am fi spus, însa ne era nouă ruşine de ruşinea noastră. Şi ce s-a mai înfuriat tata când i-am arătat spatele biciuit.. Mamei îi curgeau lacrimile pe obraji de mila noastră şi nu înţelegea ce animal de om nu avusese suflet să ne administreze o aşa corecţie, pe care părinţii noştri nu ar fi conceput-o în veci. "Koszonom szepen", asta a fost tot ce am primit când, în faţa organelor de anchetă, mama Simonei a înţeles că părinţii noştri nu îi vor da în judecată şi nici de sacul lor de faină de grâu nu au nevoie. ,, Îţi doresc să nu ajungi vreodată să simţi ce am simţit eu ca mama!,, - au fost cuvintele mamei înainte să plecăm.

Blog Penita sufletului-Crima de a fi adolescent

Petale de cireş

Îţi ninge cu petale de cireşi
În luna Mai, când pomii sunt în floare,
Păşind desculţă pe covorul moale,
Sărutul lor pe tălpi să ţi-l apeşi.


Mireasă mi te-mbracă-n dansul lor,
Cu dalbă floare prinsă la ureche
Tu - preafrumoasă fără de pereche,
Zâmbetul tău seduce-ncetişor.


Alai îţi e un stol de rândunele,
Din depărtări venite, să-ti petreacă
Drumul către altar cântând pe-o creangă,
Vestind în crâng nunta iubitei mele.


Dar nu-ţi sunt mire eu, copac cu flori,
Petale-aştern cu timpul ce alină
Ca dorurile ascunse să-ţi devină
O viaţă primăvară în culori.

Dedicată celei al carei suflet sunt.

www.poezii.biz-Petale de cireş

Crima de a fi adolescent-Partea a patra




Ce poate fi mai frumos decât pitorescul muntelui savurat pe traseele de creastă, cu rucsacul în spate şi prietenii legate la un foc de tabără, printre acorduri de chitară? N-am aşteptat prea mult să vină vacanţa de vară, însă am aşteptat acordul parinţilor, care cu chiu cu vai au acceptat să ne lase să explorăm muntele. Nu era o treabă tocmai uşoară, nici cea a parinţilor şi nici a noastră. Mama s-a lăsat mai greu înduplecată. Cum să-i plece baieţii mai bine de o săptămană de acasă în sălbăticia naturii, pe unde ursul mormăie nestingherit şi lupul îţi rânjeşte mârâind pe după copac? “Şi dacă vi se întâmplă ceva? Dacă sunt oameni răi pe acolo sau cădeţi în vreo prăpastie, cine vă mai salvează?” – spunea mama. O încurajam argumentând că ştim să ne purtăm de grijă, că am primit educaţia atât de necesară supravieţuirii şi că nimic nu ne va opri să ne întoarcem întregi acasă. Ce am dus noi muncă de lamurire cu ai noştri, dar ce am muncit să convingem ceilalţi părinţi, ai prietenilor! Aveam totuşi 15 ani. Că dacă m-aş pune acum în situaţia de a accepta să îmi plece plozii la Cucuieţii din Deal să se hazardeze să facă tot Masivul Făgăraş, traseu de creastă timp de o săptămână, cu siguranţă aş spune NU. Dar parinţii noştri nu erau aşa. Ne-au lasat. Sunt convins, cu inima strânsă. Mircea, Claudiu, Marius, eu şi fratele mai mare. Cu Marius eram de o seamă, ceilalţi doi aveau aceeaşi vârsta cu fratele meu cu doi ani mai mare. E drept că mai fusesem pe Toaca Ceahlăului, la Curmătura Pietrei Craiului şi deseori pe Măgura Codlei, dar noi chiar ne hotărâsem să forţăm limitele. Deseori mă întorc în timp şi revăd acele momente în care am plecat de la poalele Pietrei Craiului cu direcţia refugiul Berevoiescu, un traseu cu urcuş continuu de 12 ore, începutul marii noastre expediţii. Echipaţi cu bocanci, rucsac cu cadru de fier, fiecare având câte 30-40 kg, pachete de mancare, haine şi bomboane, dar şi botelcuţa cu apa, am lasat în urmă padurea de foioase şi pădurea de brad, trezindu-ne pe piscuri golaşe împreuna cu caprele negre. Şi ce mandri eram în vârful muntelui, şi cum ne holbam prin binoclul rusesc adus de tata din fosta U.R.S.S. , de parcă alţii nu mai aveau ce aveam noi! Şi de adevăratelea, aşa şi era! Podragu, Bâlea, Negoiu, au fost cabanele în care am lăsat crâmpeie din veselia noastră, dar şi emoţii şi multă adrenalină când am trecut prin “Strunga dracului” sau pe “La trei paşi de moarte” , zone accidentate cu grad mare de risc.



Tot în vârful muntelui am întalnit pentru prima dată efectul de condens abundent, aflându-ne într-un soi de ceaţă despre care ulterior am aflat ca este nor, că nu înţelegeam noi de ce curg apele ca din burlane pe pelerinele noastre. Şi tot acolo, de copil ce eram, aproape că am alergat până la Podragu să gasesc locuri la cabană, iar când am ajuns în faţa construcţiei de lemn, mi-am pierdut cunoştinţa şi m-am trezit din leşin lins de magarul cabanierului. Primul coniac “Vulturu” l-am servit la Bâlea, stare euforică ce l-a inspirat pe Marius într-o polemică demnă de politica românească actuală, când pe lista de meniu a cabanierului a citit “Conservă peste urs” şi a insistat să comande două porţii cu tot cu labe, spre marea nedumerire a gazdei, care l-a lămurit repede pe prietenul nostru când acesta i-a indicat cu degetul delicatesa din meniu, cum că este vorba despre “Conservă de peşte” Made in U.R.S.S. , fără legătură cu animalul. Abia in ziua urmatoare s-a trezit de-a binelea Marius, când printre pozele făcute cu vechiul aparat de fotografiat s-a descoperit a fi cel mai înalt om din Romania pentru cateva secunde, cocoţat pe indicatorul de traseu ce străjuia Vârful Moldoveanu. Şarmant, cu un umor plin de subtilitate şi foarte haios din fire, privire iscoditoare pe sub lentilele ochelarilor săi, s-a îndrăgostit iremediabil de “Bâţânica”, bucureşteanca pe care o poreclisem aşa datorită stării ei fără de stare, căreia îi cântam la chitară în jurul focului de tabără . Ne-am împrietenit repede cu grupul de la Bucureşti, câţiva studenţi pentru care aveam o mare admiraţie, căci nu oricine făcea o facultate pe atunci! Dooaaamne, şi ce bine mai arătau fetele! În mintea fiecaruia încolţise gândul că trebuie neapărat să intrăm la facultate, măcar că fetele nu erau deloc inhibate. Au dovedit-o când am ajuns la lacul Călţun, loc în care două dintre ele şi-au scos tricourile pentru a se răcori cu apa rece ca gheaţa, acea apă pură şi limpede de munte ce le întariseră nurii şi nouă pantalonii. Adolescenţi… La Negoiu am descoperit că ploşniţele au un miros groaznic dacă le striveşti pe motiv că dorm cu tine în pat la prici. Şi tot pe munte am învăţat că, indiferent de cate ori cad, trebuie să mă ridic şi să plec mai departe, şi că nu îmi va căra nimeni rucsacul dacă obosesc. Şi am mai învaţat că prietenii sunt speciali, unici, că sunt minunaţi când împart ultimul biscuit câte o firimitură pentru fiecare şi drămuiesc gurile de apă din ultima botelcuţă pentru a nu muri de sete până la primul izvor.

Claudiu, frumuşelul cum îi spuneam noi, este de ani buni în Anglia, un familist convins. Mircea are propria afacere de succes şi mai fredonează şi acum piese precum “Când te scuturi de zăpadă” ori “Să mergem amândoi la strâns de fân”, melodii ce le cântam pe munte. Marius… s-a stins înainte de vreme, fără ca măcar să îşi poata încheia socotelile cu viaţa, la nici 23 de ani. De fiecare dată când urc în vârful dealului, acolo unde îşi odihneşte tinereţea furată, aprind o lumânare şi citesc: “Şi totuşi, poate, undeva… cândva, ne vom întâlni” . Cuvinte scrise cu litere de mână pe marmura neagră.

Aripi de înger


Tu poţi să-nduri sentinţa când viaţa te cârpeşte
Cu dosul palmei sale ce aprig te izbeşte
Şi „vinovat” îţi scrie pedeapsa încrustată
Cu litere de sânge: „Să nu renunţi vreodată”?


Tu poţi s-accepţi o soartă ce ţi se-mpotriveşte
Cu tot din jur şi toate zdrobindu-ţi mişeleşte
Şi ultima speranţă pe buze risipită
Cu-al ei prelung suspin: „Mereu cea mai dorită”?


Tu poti. Cuprinde-n palme tot plinul de nevoi,
Şi modelează doruri cu degetele moi,
Şi aripi larg deschise de îngeri adormiţi
Înalţă în văzduhul celor mai fericiţi.

Crima de a fi adolescent-Partea a cincea

Niciodată n-am fost bogaţi. E drept că nici sărăcia nu ne-a dat afar` din casă, aşa cum salamul de Victoria nu lipsea din frigider şi nici untul pe care îl aduceam cu grijă să nu-l moleşească soarele, fix din camp, în perioada campaniei agricole de toamnă. Primea fiecare elev de la primărie pachetul şi tare ne bucuram să avem unt sau margarină Rama.

Toată clasa ne adunam în câmp la cules. Şi diriginta cu noi. Avea şi ea pachetul ei. Eram ca nişte furnicuţe la strânsul de pe urmă, iar cea mai mare distracţie o aveam de fiecare dată când prindeam şoareci pe care îi băgam sub bluza vreunei colege. Ne şi bronzam totodată. La pauza de masă scoteam borcanul cu zacuscă facut de mama şi întindeam pe pâine, o adevarată delicatesă la foamea pe care o aveam. Cam aşa se desfaşurau zilele de muncă patriotică, de voie, de nevoie, şi ne prindea bine. Unii dintre noi aveam deja format un soi de cult al culesului cartofului înca din şcoala generală, când pentru câţiva bănuţi şi un pate de ficat ne înfigeam dis-de-dimineaţă în cizmele de cauciuc şi porneam către IAS-ul din localitate, muncind zi lumină. Aşa mi-am strans bani de semicursieră, cea mai tare ţoaclă, pe care am uitat-o într-o buna zi in faţa magazinului de pâine. Abia seara mi-am amintit că plecasem cu ea şi m-am întors pe jos. Şi ce-am mai plâns de ciudă. Fraier eu. De fiecare dată când se apropia culesul, tata ne pregatea pentru campania de colectare a hranei cea de toate zilele. Ne intitulam zilieri şi începeam cu Serele, de unde câteva zile căram cu plasa morcovi, ceapă, ţelină şi pătrunjel, şi urma CAP-ul, de unde ne făceam provizii de cartofi pentru la iarnă. Tot aşa, câte 10-20 de picioici în afară de sacul zilnic de persoană pe care îl primeam de la beneficiar. Dupa 2-3 săptămâni eram aranjati. Atât de aranjaţi, că ne permiteam să dăm cartofi pe struguri la schimb, pentru a face şi vreo două damigene de vin. Şi ce mândri eram de noi. Serile de toamnă citeam din tema de vacanţă data de profi şi ziua făceam rezumat pe câmp în pauza de masă. Acei ani ai adolescenţei ne-au format în mare parte ca oameni.



Astăzi avem conturi pe Facebook, hi5 si Twitter, socializăm cu necunoscutii pe Messenger într-un limbaj ce ar revoluţiona pâna şi scrierea cuneiformă, dar nu stăm de vorbă cu parinţii despre problemele reale pe care le întâmpinăm, ei ne sunt dacă nu duşmani, indiferenţi. Hrănim plantaţiile din diferitele jocuri online, ori jucăm Counter Strike până ne sar ochii din cap. Ne deversăm frustrările prin cluburi până dimineaţă, iar când ne amintim că nu ne-am făcut lecţiile, dăm un search pe Google, nici ăla scris corect, căci gramatica ne este străină, şi luăm un rezumat la gata de dragul unei note bune. Nu mai ştim cine a fost Sadoveanu, Rebreanu sau Caragiale, nici Arghezi sau Eminescu, pentru că ei nu au nici capital, nici maşini de fiţe ca să ne fie amici.

Prin clasa a şaptea, la ora de sport, când ne-a salutat profa de educaţie fizică spunând “Bună ziua, elevi“, tembelu` de mine a raspuns “Heil Hitler“, că atât m-a dus mintea, asociind etnia profei (săsoaică) cu faptul că Hitler a fo` neamţ. Incomensurabilă gafa! M-a caftit profa, m-a bătut diriga, m-a altoit şi directoru` după ce m-a ţinut o oră întreagă în cancelarie, ca după toate astea să îmi scadă şi nota la purtare! 7, cu multumiri din partea parinţilor care m-au pedepsit câteva zile să nu ies din casă. Totul pentru două cuvinte amărâte, spuse din tărtăcuţa unui adolescent de clasa a şaptea. Astăzi ne înjurăm dascălii, le luăm tot arborele genealogic la spurcat, eventual îi mai şi bruscăm dacă fizicul ne permite, iar noi, oamenii mari, ridicam degetul imperativ: “Nu ne maltrataţi copilu` şi nu îl supuneţi la rele tratamente, vreţi să rămană cu sechele?“



Mai zilele trecute m-am întâlnit cu profa` de limba română, doamna Peter. M-a ridicat în slăvi mai ceva ca pe propriul copil, aproape elogiind felul în care am ales să mă realizez ca om, împreună cu familia. Era tare mâhnită. Când am întrebat-o ce face şi cum îi mai este, s-a schimbat brusc şi mi-a spus cu o voce scazută şi privirea în pamant că ..asteaptă să moară de ruşine, că s-a dus totul de râpă în ţara asta!