Mesaj iniţiat de
Hayabusa
Fratii Costea-Universitatea Craiova?!
Foarte frumos meciul...
Daca nu obositi a citi cate ceva despre Trecut si Prezent va invit sa cititi mai jos cate ceva ce am citit si eu pe site-ul oficial!
Ştiinţa din anii ’80 a fost o echipă mare. Parafrazând reclama la Carlsberg: probabil cea mai bună care a existat vreodată în fotbalul românesc. Niciodată însă, Universitatea nu a fost un club de anvergură. Nu poate fi comparată cu Liverpool, Barca sau Inter, aşa cum nici România nu este Anglia, Spania sau Italia. I-a lipsit competenţa care determină stabilitatea şi continuitatea. Balaci, Negrilă, Tilihoi şi compania au înfăptuit mai mult o minune decât o operă. Au fost excepţia care hrăneşte încă Bănia cu iluzii şi-i ameţeşte somnul.
Visele au fost alimentate şi de eventul realizat de Craiova lui Marcel Popescu şi Sorin Cârţu, în 1991. Performanţă care e gata-gata să contrazică teza lipsei de continuitate. Asta doar dacă o scoatem din context. Dacă nu ţinem seamă de conjunctura propice din perioada imediată Revoluţiei din decembrie. Când echipele departamentale Steaua şi Dinamo au fost puse la zid şi ciuruite cu gloanţe oarbe, fiind în imposibilitatea morală de a mai emite pretenţii la dominarea întrecerii autohtone măcar pentru un an. Din 1991 încoace, suporterii Universităţii au mai surâs la titlurile de vicecampioni din 1994 şi 1995 şi când favoriţii au ridicat ultimul trofeu: Cupa României, după 2-0 în finală cu Dacia Unirea Brăila, acum 15 ani. Acestea au fost zvâcnirile generaţiei lui Badea, Săndoi şi Craioveanu în încercarea de a călca pe urmele clasicilor. Realizări măreţe dacă echipa s-ar fi numit Poli Iaşi sau Farul Constanţa, dar modeste, la acea vreme, pentru un oraş învăţat cu meciuri în primăverile europene. Timpul a reeducat fanii, servindu-le din ce în ce mai des înfrângeri. Majoritatea acum ar fi mulţumită şi cu un loc patru la finalul stagiunii. De unde metamorfoza aspiraţiilor? Din era miliţienilor miliardari care au îngenuncheat spiritul Universităţii. Cum ar veni, răzbunarea dinamoviştilor.
În perioada comunistă, Ştiinţa a reprezentat „dizidenţa“, evadarea. Infuzia de miliţieni de la sfârşitul mileniului nu putea avea rezultate benefice. Gigi Neţoiu, căpitan de contrainformaţii, a transformat simbolul Băniei în vasalul rivalei de moarte Dinamo. Dovadă: atât rezultatele – nici măcar un egal cu alb-roşii cât timp cel supranumit Comandantul s-a ocupat de destinele echipei, cât mai ales legiunea care l-a urmat în Ştefan cel Mare odată cu plecarea sa de la cârma Universităţii, în 2002: Ştefan Preda, Stoican, Crăciunescu, Burcă, Alistar, Frăsineanu, Danciu, Alexa, Grigorie, Bărcăuan.
„Mai rău nu se poate!“, era opinia generală la sosirea fostului subofiţer Dinel Staicu în fruntea clubului. Timpul avea însă să demonstreze că se poate. Şi asta în ciuda startului excelent: locul întâi după primele patru etape. Dar balonul s-a desumflat. Craiova, cu Dinel la timonă, a terminat pe şapte. În sezonul următor, Universitatea, cu Mircea Rednic la conducerea tehnică, a reuşit ultima clasare demnă: locul patru. De aici, s-a rupt filmul. Ca o lovitură de bumerang, totul s-a întors împotriva alb-albaştrilor. Cine e vinovat că pacientul este de mai bine de trei ani în moarte clinică?
Când a preluat Universitatea de la Neţoiu, Dinel Staicu a fost privit ca un salvatore de la patria. De altfel, oricine ar fi venit în locul Comandantului ar fi fost zeificat.
Primele mişcări ale lui Dinel au fost magnifice. A readus acasă fiii risipitori ai Băniei. După ani buni petrecuţi în Elveţia şi Asia, samuraiul Pavel Badea a făcut trecerea de la Extensiv la Universitatea. Luţu a răspuns şi el chemării pământului şi i-a lăsat baltă pe sud-coreenii de la Samsung Blue Wings pentru a se alătura Ştiinţei. Linia de mijloc a fost completată de Stângă, care a fost transferat de la Dinamo, având în spate experienţa celor cinci ani petrecuţi la PSV Eindhoven. A fost solidificată şi defensiva prin revenirea lui Papură din Israel. Alături de pribegii Craiovei, au ajuns în Bănie jucători consacraţi ca Bundea (Zenit St. Petersburg) şi Vlădoiu (FC Argeş). Lotul a fost completat cu străini de perspectivă: portarul bosniac Adnan Guso (adus de la Spartak Moscova) şi ivorianul Daouda (AC Bellinzona, liga a doua helvetă). În plus, nu-l însoţiseră pe Comandant la Dinamo: Pleşan, Marius Sava şi „şcolarii“ Ionuţ Rada şi Ionuţ Stancu.
Pentru ca spiritul oltenesc să dăinuie, frâiele echipei i-au fost încredinţate lui Emil Săndoi, care cu patru ani în urmă era încă unul din idolii din iarbă ai peluzei. Lipsa experienţei pe banca tehnică a fost suplinită de norocul începătorului: după patru etape Craiova era lider în campionat, cu trei victorii şi un egal. Au urmat înfrângeri la scor cu Rapid (1-3), Gloria Bistriţa (0-4) şi FC Naţional (0-2). Suficiente cât să-l determine pe Săndoi să-şi prezinte demisia. Acceptată fără nicio reţinere. Începea sarabanda schimbării antrenorilor – nu mai puţin de nouă în trei ani. Săndoi a fost înlocuit de Dumitru Marcu, care a rezistat două etape şi a obţinut un punct. A fost instalat Sorin Cârţu. Incredibil: a trecut iarna şi a fost menţinut până la finalul campionatului. Ba mai mult şi în primele şapte etape din turul următoarei stagiuni. Înfrângerile cu Rapid (1-3) şi Dinamo (0-1) i-au fost însă fatale lui Sorinaccio. Interimar a rămas Gheorghe Ciurea pentru un joc, apoi pe bancă a fost instalat Pavel Badea, demn de Guiness Book pentru cumulul de funcţii, fiind atât preşedinte, cât şi antrenor şi jucător. O premieră în fotbalul românesc şi probabil mondial. În ciuda rezultatelor bune, Badea a fost înlocuit cu italianul Nicolo Napoli, care a făcut pregătirea de iarnă cu echipa, dar când a dat de meciurile oficiale – pauză: un egal şi două înfrângeri. Urmarea: a fost catapultat imediat înapoi în peninsulă după ce Dinel îi oferise un Trabant şi o garsonieră fără bucătărie în Craioviţa. Sătul de experimente, pentru ultimele 12 etape ale sezonului, Dinel a mutat inteligent: l-a adus pe Mircea Rednic, antrenor care în sezonul precedent condusese Rapidul spre titlul de campioană a României. Rezultatul s-a văzut: cu 5 victorii, tot atâtea remize şi două înfrângeri, Universitatea lui Rednic a încheiat întrecerea pe patru. Poziţie bună, având în vedere că echipa fusese încropită în doi ani.
Clasare dătătoare de speranţe pentru suporteri. Dar nu suficient de bună pentru patron. De ce? Răspunsul îl găsim dacă înţelegem ce a însemnat Universitatea pentru Dinel Staicu. Ce a urmărit el prin preluarea şi controlul clubului? Conjunctura social-politică coroborată cu acţiunile lui Dinel Staicu simplifică datele problemei. Ex-miliţianul cu minte diabolică devenit miliardar în câţiva ani s-a vrut primar al Craiovei. A premeditat totul, în aşteptarea lui 2004, an electoral. Întâi a pus mâna pe simbolul Băniei. L-a privit ca pe un instrument menit să-l instaleze la cârma oraşului. S-a făcut şef la Dolj peste Forţa Democrată, partid minuscul înfiinţat de fostul premier Petre Roman. Victoriile alb-albaştrilor au săltat şi partidul, dar nu suficient cât să controleze Bănia. L-a costat, în schimb, la capitolul imagine, vânzarea la pachet a lui Rada şi Ionuţ Stancu în Giuleşti, în iarnă. Eşecul politic l-a făcut pe Dinel să întoarcă foaia. Să caute să se lepede pragmatic de clubul devenit nefolositor.
A aruncat pisica în ograda autorităţilor locale, pe care le-a acuzat că nu sprijină echipa. Treptat, a oprit şi robinetul cu bani, deşi apucase să anunţe în campania politică obiectivul Ştiinţei în sezonul 2004/2005: Cupa şi campionatul. Din lipsă de fonduri, în mercato din vară, Rednic a adus la Universitatea doar ciurucuri, băieţi care se cam împiedicau în crampoane. Jucători expiraţi sau liberi de contract. Rubenilson, Fliston, Lucian Dobre, Gane, Frunză, Mircea Ilie, Buhuş, Baştină, Romeo Pădureţ, Hoban, Dănănae, Ilie Iordache şi Feleagă au fost înregimentaţi cu un scop clar – acela de a aduce titlul în Bănie. După opt etape, Craiova avea o singură victorie, cu CFR Cluj. Rednic şi-a dat demisia. La plecare a aruncat o săgeată către conducere: „Cu posibilităţile financiare nu s-a putut mai mult la Craiova“. Mai bine zis cu imposibilităţile... Au fost doar vorbe în vânt, care nici măcar nu au şuierat pe la urechile lui Dinel.
Asta deoarece conducătorul suprem îşi pierduse interesul, odată cu înfrângerea politică. Rămânea un singur scop pentru omul de afaceri: să recupereze o parte din investiţie. S-a întâmplat cu câteva etape înainte de încheierea campionatului, când Universitatea era matematic în liga secundă. Staicu, ca şi predecesorul Neţoiu, a vândut vârfurile echipei la Dinamo. Guso, Daouda, Moţi, Pleşan şi Ilie Iordache s-au preschimbat în primăvara lui 2005 din lei alb-albaştri în câini roşii. În batjocură, în iarnă Dinel se implicase direct în destinele echipei, transferând de pe internet brazilieni din Vietnam: lotul Magri, Negri, Marquinos. Tot la oha, nemulţumit de prestaţiile echipei pe care o condamnase la divizia B, patronul Dinel a coborât în iarbă, pentru a-i antrena pe jucători. Au fost doar câteva din corecţiile aplicate de ex-subofiţer suporterilor craioveni care nu l-au susţinut la alegeri. Păi nu meritau să le scoată fotbalul din cap?
Jupuită de jucătorii de valoare, Universitatea a fost pasată lui Adrian Mititelu. La ora aia, clubul făcea cam cât un PECO nefuncţional plantat în buza unui parc, iar Mititelu avea exact aşa ceva. Schimbul a fost grabnic înfăptuit.
Spre deosebire de Dinel, care a privit Universitatea ca pe o unealtă care să-i faciliteze accesul la şefia oraşului, apoi, când a eşuat la alegeri, ca pe un mic business, Mititelu a venit cu sufletul la Ştiinţa. Fost membru al galeriei, odată înscăunat patron la Universitatea, Mititelu şi-a văzut visul de-o viaţă împlinit.
Era momentul să acţioneze. A fixat repede obiectivul: renaşterea Ştiinţei, iar primul pas era cât se poate de logic: revenirea în prima ligă. A mutat inteligent transferând un grup omogen de jucători de la FC Caracal, între ei: Bornescu, Ciucă, Dorel Stoica, Săceanu, Velcovici, Dina, Jaber, Orac şi Alex Piţurcă, mulţi colegi de pe vremea junioratului la FC Extensiv. Lotul a fost plombat cu fundaşul australian Mitchell, iar pe banca tehnică a fost aşezat Ovidiu Stângă, aflat la începutul carierei de antrenor. La matineu, leii nu au avut rival. Au defilat, iar în mai au sărbătorit revenirea acolo unde le e locul. Toate bune şi frumoase până aici.
În iarnă fuseseră aduşi fraţii Costea şi un alt cangur, Michael Baird. În perioada de mercato din vară, legiunea de la Antipozi a fost întărită cu polivalentul Joshua Rose, venit ca toţi australienii pe filiera Dan Stănilescu, singurul impresar apropiat de Mititelu. Vine şi camerunezul Njock, fost la Ştiinţa şi în era Staicu. Transferuri puţine. Primează unitatea grupului, ca la Craiova Maxima. Pentru că, de fapt, acesta e modelul copiat de Mititelu. Numai că jucătorii mai trebuie să aibă şi valoare, nu doar coeziunea grupului naşte performanţa.
Reuşita promovării l-a îmbătat pe patron. A început să creadă că echipa sa va defila în prima ligă aşa cum o făcuse în cea secundă. Dar socoteala din birou era departe de realitatea din iarbă. În primele nouă etape, Săceanu şi ai săi au reuşit doar un succes, pierzând cinci jocuri, majoritatea la scor (0-3 cu Steaua, 0-4 cu Dinamo, 1-4 cu Gloria Bistriţa, 1-5 cu CFR Cluj, 0-2 cu Oţelul). Stângă şi-a prezentat demisia. A fost înlocuit de Fane Stoica. Fără experienţă, la fel ca Stângă, dar oltean. Poreclit Mourinho din Bănie pentru tactica bazată pe defensivă, Stoica a început în forţă: patru succese în primele cinci jocuri, apoi remize albe cu granzii Steaua, Dinamo şi Rapid. Rezultate considerate mari, având în vedere începutul deprimant de campionat. Dar egalurile au îndreptat încet, dar sigur Ştiinţa din nou spre zona neagră a clasamentului. După un nou 0-0, de data aceasta cu Unirea Urziceni, Mourinho a fost demis. În locul său un alt novice: Florin Cioroianu. Istoria s-a repetat: succese în şir la început, mai ceva ca Stoica: şase în şapte jocuri. Şi Craiova a încheiat en-fanfare un campionat în care a tremurat serios.
În pauza competiţională, Mititelu renunţă aparent la strategia Craiovei Maxima şi transferă masiv. Bomba este detonată chiar înainte ca întrecerea să se încheie: au semnat Prepeliţă şi Tănasă, de la Argeş, jucători talentaţi, întorşi practic de pe autostradă, când tocmai întrebau cum se ajunge la Dinamo. „Şi mai e pe vine un jucător de patru-cinci stele“, trâmbiţa patronul. Bineînţeles – un australian: Spase Dilevski, care până în acest moment a arătat că e de patru-cinci stele doar dacă scala e de la 1 la 100. Se adaugă leonezul Wobay, adus încă din iarnă de Fane Stoica.
Craiova începe în forţă ediţia de campionat 2007/2008: 4-0 cu Farul Constanţa. Succesul le dă aripi leilor, care vorbesc doar de cupă şi campionat. Portavocea o ţine căpitanul Dorel Stoica. Dar victoria din prima etapă e prost gestionată. Urmează şapte înfrângeri în lanţ: record în istoria Ştiinţei. E haos. Antrenorii sunt schimbaţi ca şosetele. Pleacă Cioroianu, vine Stângă, revine Cioroianu, şi în cele din urmă e ales Mogoşanu pentru a asigura interimatul, până la sosirea unui „antrenor cu nume“ promis de patron. Se vehiculează nume mari ca Zeman, Koeman, sau Gerets, dar în cele din urmă este instalat Nicolo Napoli. Numirea italianului, fost jucător la Juventus, este explicată fantasmagoric de Mititelu: „Cred că atunci când a fost îndepărtat prima dată a blestemat clubul. De aia are ghinion Craiova“. Cu cartea de Coverciano sub braţ, Napoli a reuşit la cel de-al doilea descălecat în Cetate trei victorii, două remize şi a pierdut patru jocuri. Deocamdată, Craiova continuă să se zbată în mediocritate, ameninţată şi în acest sezon cu retrogradarea.
Aşadar, Mititelu a preluat Universitatea cu inima, dar, vorba aceea, şi drumul spre iad e pavat cu intenţii bune. Dacă dragostea patronului pentru echipă ar fi argumentul forte în bătălia pentru titlu, atunci Universitatea s-ar încorona an de an campioană. Performanţa nu se face însă doar cu sufletul. Pentru a reuşi e nevoie de bani, strategie pe termen mediu şi lung, relaţii, pe scurt de un management viabil. Aici păcătuieşte actualul finanţator al Ştiinţei. Are bani, dar din punct de vedere managerial încă se mai caută. Decăderea Craiovei în era Mititelu pleacă de la incapacitatea conducerii de a gestiona izbânzile, dar şi de a relaţiona cu cei din jur. Promovarea după doar un an de surghiun în divizia B ar fi trebuit, în mod logic, să unească tot norodul oltean, din nou, în jurul echipei. Ca nu cumva să-i confunde lumea cu nişte nemţi, oltenii începură repede să se certe. Rând pe rând, suporterii, presa şi autorităţile locale s-au îndepărtat de echipă, iar Mititelu, trezindu-se izolat, a reacţionat în stilu-i caracteristic: a scris mare, la stadion, „Singuri împotriva tuturor“ şi toată lumea s-a conformat, lăsându-l singur.
Ascunşi ca într-o fortăreaţă, jucătorii Universităţii au alternat sclipirile scurte cu lungi perioade de mediocritate. Un oval care, odată, îşi diviniza fotbaliştii, a ajuns acum să nu-i mai cunoască. Dacă nu se remedia în scurt timp, această ruptură – între suporteri şi jucători – îi va fi fatală Universităţii. Jos pălăria în faţa lui Mititelu pentru ceea ce a făcut şi face la stadionul „Ion Oblemenco“. Mai ales că nici măcar nu e proprietatea lui, fapt care dovedeşte şi mai mult ataşamentul său faţă de culorile alb-albastre. Infrastructura e vitală pentru a crea un club mare. Deficitară rămâne Universitatea în continuare, că tot suntem la infrastructură, la capitolul copii şi juniori. Şi nu ne referim doar la capitalul uman de slabă calitate – atât în privinţa antrenorilor, cât şi a juniorilor. Ci la imposibilitatea găsirii unei căi de comunicare cu şcolile performante din Oltenia. Exemplul cel mai vizibil: Şcoala de Fotbal „Gică Popescu“, care în vară a cucerit titlurile naţionale la juniori B şi C şi are peste 10 jucători la loturile naţionale. Ţinând cu dinţii de sloganul vişiniu „Singuri împotriva tuturor“, Mititelu nu doar că nu caută să bată palma cu celelalte centre de juniori pentru a deveni pepiniere alb-albastre, ci e în conflict cu majoritatea. Exemple în acest sens sunt divergenţele ajunse la instanţele sportive cu CSŞ Universitatea Craiova şi CSJ Ştiinţa U Craiova pentru grilele de formare a jucătorilor.
Fără excepţie, toţi patronii care s-au perindat pe la Universitatea din ’93 încoace sunt principalii vinovaţi pentru declinul clubului. Dar nu sunt singurii.
Presa a jucat un rol important. Nu atât cea critică, obişnuită să înjure chiar şi echipele campioane, ci în special cea pupincuristă, care a supraevaluat echipa. Un titlu de genul: „Ba avem echipă!“ cu supratilul aferent: „I-am zdrobit/ După 4-0 la ultima repetiţie toţi cârcotaşii au amuţit“, referitor la victoria dintr-o partidă de verificare cu FCM Târgovişte, nu poate să facă bine unei echipe de moral. Ci dimpotrivă. Umflaţi de media, alb-albaştrii se desumflă rapid pe teren în următorul joc. S-a observat clar că actualii componenţi ai Universităţii sunt incapabili să gestioneze victoriile. Exemplu: 4-0 cu Farul în prima etapă din acest campionat, care a fost urmat la nivel declarativ de „titluri şi cupe“, iar practic de şapte înfrângeri la rând. Iar Adrian Mititelu nu a fost singurul care a greşit cocoloşindu-şi cu ziarul jucătorii pe care îi plăteşte regeşte să joace fotbal şi ei se fac de râs...
Autorităţile locale nu sunt străine de căderea în gol a Universităţii. Nu s-au implicat la echipă de mai bine de 15 ani, motivând simplu: e o afacere privată, nu ne putem amesteca. În alte oraşe s-au găsit însă căi pentru sprijinirea fotbalului, dar parcă nici patronii lor nu prea au semănat cu ai noştri. Deh!, oltenii tot olteni rămân.
Suporterii sunt şi ei părtaşi la îngroparea legendei. Câteodată prin presiune, alteori prin absenţă. Iubesc echipa doar la nivel declarativ, nu mai ştiu însă să-şi arate dragostea. La meciuri fie nu vin, ori dacă vin găsesc un motiv să protesteze şi să înjure. Abonaţi la actualul repertoriu zglobiu al fanilor sunt: Mititelu, arbitrul, care întotdeauna ne fură, Dănănae, cu centrările lui aiurea sau miliţianul Mitică.
Raspunde cu citat
