Pe cine votam?

Mesaj iniţiat de Genesis

eu voi putea vota la o luna dupa alegeri
dar daca as putea as merge, fiindca sunt de parere ca daca nu mergi la vot, nu esti in masura sa comentezi actiunile presedintelui, fiindca pur si simplu ai o parte din vina

Da de ce sa nu comentez daca nu votez ? Mai degraba comentez eu care nu am dat votul nimanui decat unul care ori a dat votul gresit ori se da ca a votat cu cine a iesit . Nu din vina mea nu ma mai duc eu la vot si nu e vina mea ca sunt mintit de 20 de ani . Am sperat ca daca am fost catalogat ca generatie de sacrificiu pe timpul lui ceausescu , sa ma pot bucura ca am participat la skimbare ,dar se pare ca pe dinafara e vopsit gardul si inauntru tot leopardul.Mergi tu la vot si cand lucrurile o sa fie in mare parte skimbate atunci sa fi sigur ca ma voi prezenta la vot ,pana atunci nu mai arunca cu vorbe aiurea.

De fapt nu merita niciunul, de asta ne-am lamurit cu totii.Mai ramane de decis daca mergem la votare sau nu, si daca da, care oare e al mai putin rau?M-am intrebat de multe ori oare cum ar arata tara asta cu un Vadim la conducere?Daca de doua'j de ani ne-au inebunit altii cu cretinismele lor, cu ce ar fi mai rau/bun un "nebun" cu acte in regula?Ii lipsesc totusi multe, incepand cu diplomatia.Oprescu, cu toata independenta lui fatisa, la vederea in functie - imediat ar pune-o de-o coalitie. Antonescu da bine ca nume (cata coincidenta ca toti presedintii tarii au avut numele cu terminatia -escu), promite, dar parca nu are credibilitate.Still, e o alegere de luat in seama.Geoana, cu reputatia lui de "prostanac", nu cred sa ajunga prea departe, cel putin, nu mai departe de turul 2.Becali - exclus din start, din motive mai mult decat evidente.De Basescu nici nu vreau sa aduc aminte, uita-l-ar sfintii undeva pe mare unde ii e locul.

Ca bine mai zic paraziti ,,Noi vrem respect ''

http://www.youtube.com/watch?v=QHpVTgX2kRQ

mai am de asteptat 4 ani

niciunul nu e potrivit, dar asta e... dintre ei trebuie sa alegem
nu m-am decis inca, dar va fi oprescu sau antonescu, ceilalti clar exclusi

tot basescu iese...

vreau sa votez un "obama'' pt romania.apropo de ce candideaza mereu numai romani la presedintie?. ar trebui sa candideze si persoane competente...
oricum mi se pare o mare prostie "votul populatiei".pt ca e foarte usor de influentat.de ex daca vedem ceva in ziar chiar daca nu e adevarat ,desi inainte de a citi respectivul ziar am fi votat acel candidat ,imediat dupa aceea vom avea cu totul alta optiune.cine are mai multi sponsori castiga,pt ca are publicitate.ce stie un om de la tara despre politica?si totusi poate vota.

Majoritatea celor care activeaza pe forum au ales sa nu se duca la vot, asa rezulta din rezultatele poll-ului.Apatia asta sociala distruge intreg conceptul de democratie. Nu imi fac mari iluzii ca o sa cititi, e mai usor sa te doara undeva si sa fii superficial dar totusi, imi fac datoria :


Absentez, deci votez! (cum decid cei ce nu decid)



Există sau nu un adevăr ultim, o constantă generală care determină mersul lumii româneşti? E vorba de mersul îndărătnic şi dezordonat al lumii româneşti în toate direcţiile şi în nici una, iar răspunsul este categoric afirmativ. Da, există un mecanism care pune în mişcare contradicţia românească, acea capacitate continuă şi tot mai eficientă de a refuza redresarea şi de a paria pe comportamente anarhice, memorate fără greşeală. Puterea „năravurilor“ româneşti a fost reconfirmată cu atîta siguranţă în condiţii de libertate, încît presupunerile privind caracterul accidental al defecţiunilor prezentului sînt nule. Ce face sistemul politic să patineze cu mare abilitate în afara valorilor politice propriu-zise de dreapta sau de stînga? În nici un caz o inabilitate momentană. Tracul debutantului nu mai poate fi o scuză. Dimpotrivă, douăzeci de ani de practică politică unitară arată o siguranţă remarcabilă şi o tradiţie în expansiune.

De ce nu ştie sistemul public românesc să genereze o justiţie separată de moravuri? Cu siguranţă, tocmai pentru că magistraţii sînt profund descalificaţi.

Însă descalificarea magistraţilor a fost prea mult înţeleasă ca dezavantaj academic. Între timp, problema titlurilor şi a gradelor academice a fost reglată în toată România şi, cu această ocazie, a distrus sistemul de învăţămînt. Toată lumea are diplomă, într-un proces de alfabetizare pseudo-elitară care a fixat o nouă „super-dăscălime“ şi, totodată, cel mai scăzut nivel de competenţă profesională de la zorii comunismului încoace. Toate magistraturile profesionale ale ţării, inclusiv şi în primul rînd magistratura juridică, sînt o parodie machiată de titluri fără acoperire şi garantate de o reţea universitară care nu garantează, de fapt, decît veniturile unor grupuri care speculează traficul cu demnităţi. Prin urmare, pretinsa incompetenţă producătoare de aberaţii juridice a magistraţilor nu e o excepţie defectuoasă, ci un sistem premeditat. Iar premeditarea e reflexul direct al unei atitudini de grup care nu a mizat niciodată pe competenţă şi calificare. Care e atunci mobilul şi modelul acestei atitudini generale şi perfect antrenate?


Dictatura şi comedia servituţii

Răspunsul trimite spre ceva preexistent şi îndelung memorat social: spre o realitate ultimă care stabileşte ordinea lumii româneşti. Nici partea mai bună a societăţii nu e imună sau străină de acest ceva corupător şi mobilizator. De ce creşte absenteismul electoral al societăţii urbane şi educate a marilor oraşe? Explicaţia care propune dezgustul e foarte la modă şi atrăgătoare, însă acest gen de scuză e mai degrabă o manevră psihologică aducătoare de gratificaţii morale: cine spune că e sătul de politică şi repetă formula „toţi o apă şi un pămînt“ se plasează, cu aceleaşi cuvinte, deasupra. Adică e excepţia stimabilă şi neînţeleasă, românul de talent nesocotit care aşteaptă recunoaşterea. O aşteaptă perfect pasiv şi îşi alimentează, cu fiecare ciclu electoral şi cu fiecare autoexil comod, stima de sine. Cheia acestei atitudini e, de fapt, refuzul de participare împodobit de extazul românesc al melancoliei sociale, acel răspuns gata oricînd de superioritate şi niciodată de intervenţie.

Sîntem, cu acest amalgam derutant, tot în preajma acelei piedici active care dictează ciudăţenia calificată a lumii româneşti. De la justiţie la alegători şi aleşi, de la neseriozitatea profesională şi a contractelor, în toate direcţiile şi din toate direcţiile, viaţa socială românească e determinată de existenţa şi de influenţa unui nucleu extraordinar de vechi şi activ. Ce e acest nucleu? Pur şi simplu experienţa noastră istorică transformată în lecţie de viaţă, metodă de adaptare şi artă supremă a subzistenţei fără efort, renovare sau cunoaştere. Această formă de viaţă socială desfide toate îndatoririle modernităţii politice şi distruge sistematic toate variantele concurente. Numele acestei dictaturi mentale care pozează în comedie colectivă e servitutea. Mai precis, e tradiţia servituţii transformată într-o victorie frauduloasă şi permanentă asupra celorlalţi şi asupra viitorului. Cunoaştem un singur timp, clipa de faţă, ceea ce e mai puţin decît prezentul dar suficient pentru tot ce nu vrea să devină permanent. Totul e ceva mai uşor de explicat dacă e ilustrat de experienţa imediată a vieţii din spatele paravanului oficial.

Mai întîi, să plece stăpînii!

Pe 7 iunie, alegerile europene au descris numeric profilul la zi al naţiunii politice române. Însă aria politică a acestor alegeri a fost surclasată de ponderea ariei anti- sau extra-politice. Absenteismul pasiv (spre deosebire de absenteismul activ sau de protest al electoratelor care votează sau se abţin de la vot în mod tactic) a dat opţiunea majoritară. Cu 27% prezenţă la vot, România a urmat curba de diminuare vizibilă în toată Europa dar s-a plasat, alături slovaci, bulgari şi baltici, în zona deşertificării aproape totale, acolo unde prezenţa la vot a fost o excepţie sau un efort personal, în opoziţie completă cu refuzul de mişcare al majorităţii. Problema absenteismului românesc e că sancţionează singurul proces politic-electoral care poate aduce beneficii garantate şi imediate societăţii reale. România nu e în situaţia de a cocheta sau ironiza euro-sceptic structurile UE şi eurobirocratismul, pentru că asta ar însemna şubrezirea structurii de susţinere a întregii societăţi româneşti. Pe scurt, fără asistenţa, investiţiile şi cadrul de referinţă european, România ar cimenta un regim ireversibil oligarhic şi o societate fără căi de ieşire.

De ce au refuzat, totuşi, românii să recunoască importanţa naţională vitală a alegerilor europene? În primul rînd, din comoditate, unde comoditatea e o stare mult mai complexă decît indolenţa primară. Comoditatea endemică a votului românesc e rezultatul unei concepţii de viaţă îndelung verificate, şi activă mult peste graniţele care despart generaţiile, culturile şi subculturile de grup. Ea vine din credinţa profundă şi larg împărtăşită după care doar viaţa personală ţine de deciziile personale. Restul, adică tot ce înseamnă domeniu public şi viaţă socială, revine definitiv şi irevocabil altora, celorlalţi, acelui „stăpîn“ generic şi schimbător care face şi drege cum crede de cuviinţă. Ce e remarcabil în această desistare ermetică e tocmai demisia completă a individului care se scoate din joc fără ezitare dar se complace în postura de critic sarcastic. În fond, cea mai răspîndită şi paradoxală atitudine civică a românului statistic e individul care refuză să participe dar se declară scîrbit de un sistem politic pe care, altfel, l-a promovat absentînd. Această lipsă programatică de tonus civic nu e accidentală. Ea vine dintr-o resemnare veche şi e rezultatul unui troc perfectat demult: scutire de participare, în schimbul dreptului de a subzista guraliv. Cu acest contract informal dar viguros, România politică a parcurs toate etapele istoriei sale moderne. E de presupus că, înaintea fazei politice propriu-zise, în profunzimea istoriei lor sociale, românii au practicat aceeaşi formulă.

Cu alte cuvinte, o lungă istorie de servitute şi absenţă politică a pregătit refuzul „profesionist“, care a ieşit la iveală rapid şi bruiază procesul electoral democratic. Reparaţia acestei stări psiho-istorice presupune, deci, o schimbare mult mai profundă decît propaganda civică susţinută de ONG-uri sau îndemnurile şi stimulentele de partid. Nu e clar ce anume l-ar putea pune în mişcare pe alegătorul român, dar e limpede că dezlipirea de obişnuinţe va avea loc numai în momentul în care românul va fi sigur că nu mai riscă, pentru că „stăpînul“ a plecat sau e slab şi neputincios.

30% investiţie în subdezvoltare

Mai precis şi în termeni raţionali, românii aşteaptă, fără să forţeze, apariţia egalităţii în drepturi reale: legalizarea legalităţii. Problema e că asemenea transformări istorice nu au loc niciodată de la sine sau prin progresia lentă a timpului şi moravurilor. Dimpotrivă, în ciuda teoriilor care mizează pe progresul istoric lent şi autogenerat, trecerea timpului nu face decît să conserve şi să rafineze, pentru uzul generaţiilor viitoare, marele impas civic acumulat prin experienţa istorică a majorităţii. O altă idee, care miza, în descendenţă marxistă, pe apariţia burgheziei şi promovarea ulterioară a unei agende liberale, a căzut prima, imediat după 1989. Spaţiul social cuvenit burgheziei a fost închiriat de parveniţii comunismului. Adevăraţii aspiranţi la statura şi agenda clasei de mijloc au fost toleraţi într-o poziţie complet marginală şi au reacţionat, după o scurtă perioadă de aşteptare, transformîndu-şi deziluzia în comportamente conformiste şi a-politice: consumism, evazionism vacanţier (turismul middle-class pe direcţia Austria hibernal – Spania estival merge foarte bine).

În aceste condiţii, soarta alegerilor şi, odată cu ea, capacitatea de schimbare prin mijloacele democraţiei electorale au devenit o himeră confirmată de platoul enorm al absenţilor. Mai mult, aşa cum au dovedit-o, din nou, alegerile europene din 7 iunie, valoarea negativă a fost susţinută atît de votul neexprimat cît şi de votul exprimat. Absenţa a fost dublată şi fortificată de votul prin care în jur de 30% din alegătorii activi au confirmat PSD, principalul motor politic al subdezvoltării civile româneşti. Problema apatiei şi a auto-înfrîngerii politice a societăţii româneşti poate fi plimbată analitic prin toate negurile vagi ale tradiţiei noastre colective, însă aceeaşi problemă are o realitate prezentă cît se poate de vie, vizibilă şi activă: conglomeratul PSD. Pînă la rezolvarea deficitului nostru istoric, avem în faţă un prezent politic reparabil prin vot. Un eşec electoral clar al PSD ar fi fost un pas mare înainte. Însă alegătorii români continuă să menţină acest partid anti-modernizare şi pro-subdezvoltare la o cotă constantă de 30%. Şi nu e vorba aici doar de votul rural, provocat şi adus mecanic la urne. La alegerile europene, ponderea rurală a PSD a scăzut. Aşa a devenit încă mai evidentă solidaritatea unei părţi însemnate a societăţii româneşti rurale dar şi urbane cu modelul de-responsabilizat, preluat de PSD de la comunişti şi relansat în termeni de arendăşie clientelară: ne votaţi, vă miluim; vă miluim, ne votaţi. Acest pact obscur şi înapoiat a fost vizibil într-o lumină încă mai rîncedă şi a marcat încă mai trist poziţia inferioară a României, în contextul alegerilor europene.

În vreme ce o enormă majoritate europeană a răspuns în vremuri de criză votînd masiv dreapta şi centru-dreapta, România nu a putut nici măcar schiţa pasul în direcţia bună. PSD a rămas, cu tot cu modelul unei justiţii infernale şi cu retorica ipocrită a socialiştilor miliardari, bine fixat în opţiunile populare. Şi tot aşa a rămas împotrivirea românească la schimbare şi evoluţie europeană.


Moartea capitalismului – necrolog dezminţit

Aşadar, România alegerilor europene a eşuat de două ori. O dată prin absenteism, a doua oară prin remanenţa masivă a politicii de corupţie şi control socialist. În plină opţiune europeană pentru dreapta, capitalism şi reformă, România a pus pe masă aceeaşi carte slinoasă pe care o tot scoate din buzunar de douăzeci de ani: un partid socialist mizer, de nenumărate ori verificat ca principală forţă anti-reformă. E greu de imaginat un răspuns politic mai depărtat de direcţia generală imprimată prin alegerile europene din 7 iunie. În 23 din cele 27 de state membre ale UE, alegătorii au indicat dreapta ca soluţie politică în vremuri de criză. Mai mult, votul european care a impus triumful dreptei e o mişcare de luciditate supra-ideologică.

În condiţii de mare presiune economică, alegătorii europeni au reuşit o performanţă remarcabilă, iar acest vîrf de competenţă nu e dat de victoria dreptei, aşa cum nu ar fi fost dat nici de victoria stîngii. Cu adevărat însemnat e altceva: europenii au evitat un mesaj mixt şi neclar. Majoritatea spectaculoasă a dreptei spune, în primul rînd, că europenii au decis că e bine să aleagă in corpore o soluţie clară şi coerentă, nu două, adică nici una. Această sete de clarificare a dezvăluit în mod dramatic eroarea uriaşă de plasament a stîngii într-un moment extrem de critic pentru ansamblul economic şi social european. Încă de la apariţia primelor simptome ale crizei financiare mondiale, stînga s-a lăsat condusă de vechiul ei reflex doctrinar şi a salutat entuziast „moartea capitalismului“. Retorii stîngii, de la socialiştii şampaniarzi ai Franţei la nepieritorul academician al stalinismului Ion Iliescu, au scris necrologul capitalismului şi au făcut, în mare grabă, aranjamentele pentru prezenţa la ceremonia de înmormîntare globală a ordinii economice libere. În cursul acestui episod frenetic, stînga a anunţat, practic, electoratele europene că trebuie să se dezică de modul de viaţă şi de ordinea generală care au susţinut cincizeci de ani de pace şi bunăstare europeană. Cu alte cuvinte, stînga a revenit somnambulic la obsesia revoluţionară de care s-a lepădat mereu şi niciodată. Păcatul capital al stîngii a fost, ca întotdeauna, tentaţia ingineriei sociale mondiale. Stînga a pariat pe nevroza (complet neplauzibilă) a unui electorat care va fi mai mult decît fericit să îşi dezmoştenească certitudinile şi stilul de viaţă, după ce a trăit foarte bine în termenii capitalismului democratic.

Din nefericire pentru socialişti şi din fericire pentru Europa, singura amintire socială, recentă şi activă, a europenilor spune că lumea europeană a fost reclădită în anii ’50 de valorile politice ale democraţiei creştine, după catastrofa aproape completă cu care s-a soldat experienţa socialistă şi naţional-socialistă. Stînga a declarat în mare grabă decesul ordinii europene fundamentale şi le-a cerut europenilor să revină la alternativa mereu viitoare şi mereu inaplicabilă a regimurilor de echitate utopică. A fost o greşeală tipică pentru fanteziile istorice neobosite şi incurabile ale stîngii. Europenii au răspuns, logic şi solidar, pedepsind cheful de joacă de-a socio-utopia al stîngii. În fond, europenii nu au făcut decît să confirme, cu un gest raţional nu tocmai frecvent în istoria politică a ultimei sute de ani, valoarea soluţiilor politice pragmatice şi raţionale. Cincizeci de ani de echilibru, bogăţie şi practică a principiului meritului au convins şi au învins impulsul radical.

Extrema dreaptă – o minoră cu părinţi de stînga

A doua mare eroare a stîngii a venit după alegerile din 7 iunie, atunci cînd socialiştii au perseverat în propria retorică şi au încercat să-şi camufleze eşecul insistînd asupra ascensiunii extremei drepte în Europa. Ideea e, din nou, extrasă din propaganda copilăriei comunismului. Extrema dreaptă a fost, de la bun început, marea temă a agitaţiei comuniste şi a fost scoasă la treabă ori de cîte ori regimurile politice ale stîngii s-au sufocat sau au traversat crize interne. „Pericolul fascist“ e vechiul prieten şi adjuvant al propagandei stîngiste. Numai că, aşa cum se poate înţelege la cea mai sumară citire a rezultatelor finale ale votului din 7 iunie, alegerile europene s-au încheiat cu victoria clară a dreptei, nu a extremei drepte. Aceasta e principala temă a momentului electoral european 2009 şi totodată dezastrul intern pe care stînga caută să-l ascundă. Viguroasa extremă dreaptă din discursurile alarmate ale stîngii a obţinut cîteva locuri răzleţe cu care nu poate forma un grup european notabil sau coerent.

În al doilea rînd, reclamînd ascensiunea extremei drepte, stînga nu face decît să îşi maltrateze copilul. Căci mini-semeţirea partidelor extremiste şi radicale pe care o deplînge stînga e rezultatul direct al inacţiunii partidelor clasice, iar acest blocaj e, la rîndul lui, efectul direct al noii ortodoxii a „diversităţii“ şi „corectitudini politice“ cu care stînga a infectat sistemele politice europene. Edictul stîngist al respectului paralitic faţă de culturile minorităţilor a provocat retragerea tuturor partidelor din dezbaterea politică pe teme delicate şi a plasat pe locul liber o laşitate perfect pasivă. Însă problemele reale nu ascultă de decretele de interdicţie. Guvernele pot hotărî că tensiunile culturale nu există, dar asta nu va împiedica tensiunile culturale să existe. Europa are o problemă masivă provocată de refuzul de asimilare şi de ostilitatea deschisă a nucleelor musulmane, chiar dacă agenda „corectă“ a stabilit că aşa ceva nu există.

În condiţiile în care nici un partid major nu a abordat aceste chestiuni, ci, dimpotrivă, a suprimat dezbaterea şi a încurajat constant revendicările nerezonabile ale grupurilor minoritare, electoratul s-a deplasat spre partidele, oricare ar fi fost ele, dispuse să vorbească pe şleau, mai mult sau mai puţin inteligent dar foarte tare, despre problemele imigraţiei. Cazul tipic e Olanda, unde consensul public impus prin şantaj etic de establishment-ul academic şi politic a scos din politica reală problema imigraţiei musulmane care ameninţă ordinea socială a marilor oraşe, în timp ce e încurajată prin noi garanţii de stat să refuze integrarea. Partidele clasice nu au îndrăznit să se atingă de această problemă care irită în mod evident o mare parte a societăţii olandeze. În clipa în care Geert Wilders şi Partidul Libertăţii au preluat tema, alegătorii n-au făcut decît să semnaleze că îşi doresc o abordare practică a problemei. Succesul partidului lui Wilders nu e triumful retoricii şi al ideilor de extrema dreaptă. Wilders nu a provocat ascensiunea extremei drepte, ci a permis ascensiunea bunului-simţ popular pe care partidele de sistem au refuzat-o sau înăbuşit-o. Lecţia e clară şi trimite puternic spre revenirea la realism politic. Wilders a spus lucrurilor pe nume şi olandezii au reacţionat normal, într-o lume care a pierdut obişnuinţa de a vorbi despre realitate în termenii realităţii. Votul olandez a adus în domeniul public protestul faţă de inadecvarea fundamentală a discursului politic reglat de tezele sacre ale stîngii.

Presupusa ascensiune a extremei drepte e, aşa cum a s-a întîmplat şi în anii ’30, rezultatul tulbure al manevrelor ideologice ale stîngii radicale. În plus, nimeni nu pare să fi aruncat un ochi asupra agitaţiei provocate la alegerile europene de ascensiunea extremei stîngi. Noul Partid Anticapitalist Francez a înregistrat un eşec absolut la alegerile europene, dar simpla prezenţă şi platforma teoretică a acestui partid ar fi trebuit mai mult comentate. Merita: spectacolul unui grup politic dedicat anarhiei economice şi politice de stat în Europa anului 2009 merita mai multă atenţie. Şi îngrijorare.

PRM prin voturile pentru PRP (Partidul Român Perfect)

Marea paiaţă a extremismului de dreapta a fost detectată de observatori de presă perfect îngrijoraţi şi discret pro-stîngişti şi în România. Reapariţia politică a PRM şi euro-căftănirea unor personaje ca V. Tudor şi G. Becali au fost imediat recuperate în folosul colecţiei de nelinişti europene. Mult prea uşor şi cu totul inexact. Mai întîi, pentru că PRM nu are nimic de-a face cu dreapta sau extrema dreaptă. Observatorii externi vor trebui să observe exact ce le scapă în mod obişnuit: PRM e creaţia aparatului de propagandă al PCR, iar ideile stîncoase şi inaplicabile ale partidului ţin de un socialism naţionalist rudimentar. Adică sînt de stînga. Cine vrea să înţeleagă cu adevărat va trebui să plaseze PRM la stînga şi să cunoască bine tactica propagandistică a socialismului european care a decretat mereu că ramurile scăpate de sub control s-au transformat misterios în partide ale extremei drepte.

În al doilea rînd, votul pro PRM nu are nimic în comun cu votul anti-ipocrizie al electoratului olandez. Acolo, votul a sancţionat competent eschivele regimului politic. În România, votul pro Becali şi Vadim a fost un semn de derută şi turbulenţă în vremuri neclare. Nimeni nu a votat pentru PRM pe baza programului sau a intervenţiilor publice ale lui Becali. Aşa ceva abia dacă a existat. Singura formă de prezenţă mediatică la nivel naţional a PRM a fost episodul prelungit al arestării lui G. Becali. Aşa ceva poate atrage votul cuplat la notorietate, dar nu e semnul unei opţiuni gîndite şi raţional orientate. Însă factorul decisiv a fost media scăzută de prezentare la vot. În condiţiile unei prezenţe superioare la urne, voturile pro PRM ar fi fost scufundate.

Încă o dată, absenţii şi absenteismul au decis. Absentez, deci votez! Şi tot absenţii continuă ciclul pervers care le dă mai departe posibilitatea să deplîngă degradarea suplimentară a politicii româneşti, de data asta prin implantarea unor figuri ca V. Tudor şi G. Becali în Parlamentul European. Bineînţeles, pe baza unui refuz masiv de participare la vot. Dar asta nu vrea nimeni să recunoască. Plăcerea lamentaţiei e mult mai comodă decît participarea politică activă. Singurul element pozitiv al alegerilor din 7 iunie, de fapt elementul care a salvat mesajul românesc la nivel european, e rezultatul foarte bun (11 mandate faţă de 10 ale PSD) obţinut de PD-L. De ce? Pentru că, revenind la politica pragmatică şi la observaţia raţională, PD-L e cel mai rău partid, cu excepţia tuturor celorlalte partide româneşti. Explicaţia e simplă şi suficientă.

Cine vrea să facă un pas înainte trebuie, într-adevăr, să aleagă. Între ce poate fi la fel şi ce poate fi altfel. Un pic mai bine. În rest, există partidele perfecte, ideale şi inexistente pe care le aleg cei ce stau acasă, în folosul partidelor care se pricep să ţină România în loc.


Traian Ungureanu

negativ (Basescu,Geoana) Tara de 2 lei,flota marina
pozitiv (Antonescu,Oprescu si Vadim)
vrei sa vezi cine candideaza impotriva lui basescu apasa mai jos..
http://www.youtube.com/watch?v=PgIqf...ayer_embedded#

http://www.youtube.com/watch?v=qZQA7goE434&NR=1

epica. cine voteaza cu geoana sa tina minte clipu' asta.

eu m-am saturat sa nu vad nici-o schimbare...totul merge prost k de obicei... imi place sa risc asa k votez cu vadim k sa vad o schimbare sper... in rau sau bine nu ma intereseaza,numai sa nu ma plictisesc! atata timp cat muncesc pt un salariu nu cred k poate cineva sa ma afecteze...normal k cei care au afaceri dubioase nu au curajul sa il voteze...

crin antonescu sau vadim nu stiu sigur in orice caz nu cei ce au mai fost la putere si nu au facut nimik....

Mesaj iniţiat de Dr.Love.

dupa parerea mea becali ar fi cel mai corect dintre toti,este singurul dintre ei care mai are spiritul de patrie in sange,se spune ca este cioban ca este incult dar el a fost singuru care a trecut la fapte ajutand oamenii mai nevoiasi ,nu au fost doar vorbe,restu sunt niste parveniti care promit si pe masa si pe tasu pentru a ajunge la guvernare

Un presedinte e in primul rand politician, abia apoi om.Lui Becali ii lipseste nu numai educatia, ci si diplomatia.Chiar il vezi reprezentand Romania in relatiile externe, il vezi pe fotoliu alaturi de alti presedinti ai lumii, hahaindu-se cu ei? In ce limba, romana bolborosita, ca engleza nici pomeneala.

stiu doar ca nu-l mai vreau pe basescu