Vreau sa stiu

Multzi dintre noi ar vrea sa afle amanunte despre anumite lucruri/cuvinte/locatzii/obiceiuri, dar nu au timp sa caute ... postatzi aici ce vi s-a parut interesant ... sau ce atzi avut timp sa cautatzi pentru voi sau pentru altzii....
Intrebatzi, unii dintre noi poate shtiu amanunte mai multe decat gasitzi la o simpla cautare cu google


ORIGAMI
Lumea artelor tradiţionale japoneze a reprezentat întotdeauna pentru occidentali o fascinaţie, iar discipline precum ikebana – arta aranjării florilor, chanoyu – ceremonia ceaiului, origami – arta plierii hârtiei şi multe altele au simbolizat elemente ale frumuseţii şi perfecţiunii japoneze.
Etimologic, cuvântul origami, de origine japoneză, este format din oru care are sensul de “a îndoi” şi kami cu sensul de “hârtie”, deci “hârtie îndoită”. Numele de origami a fost adoptat în anul 1880,
până atunci arta plierii hârtiei fiind denumită orikata. Formele care pot fi realizate prin această artă sunt legate de imaginaţia celui care pliază hârtia, dar există şi categorii de forme tradiţionale care includ flora şi fauna. Arta origami din zilele noastre acoperă o zonă largă de forme, de la ceasuri cu cuc şi dragoni, până la forme simple care exprimă mai degrabă spiritul decât forma unei imagini.
Există multe stiluri de origami, acestea pornind de la cele mai simple compoziţii până la compoziţii extraordinar de complexe, alcătuite din mai multe unităţi origami pentru a forma un poliedru, precum şi reprezentări formate din două sau mai multe coli de hârtie. Cu toate aceste multe forme de abordare, cele mai simple forme de origami sunt modelele formate dintr-un pătrat de hârtie, fără a utiliza lipiciul. Se pot folosi diferite feluri de hârtie, de la cea subţire la cea groasă, precum şi hârtia velină a revistelor sau hârtia de împachetat.
Arta origami a fost creată în baza aceleaşi estetici care a stat la baza ceremoniei ceaiului (cha no yu). O particularitate a modelelor origami vine în contradicţie, totuşi, cu principiile estetice nipone: simetria. Deşi japonezul îndrăgeşte asimetria, arta origami, prin forţa lucrurilor, produce simetrie. Cu toate acestea, excepţia nu face din modelele artei plierii hârtiei un produs mai puţin valoros şi apreciat de către japonezi.
Pe lângă valoarea estetică, arta origami mai are, în viaţa cotidiană, şi una utilitară în vestimentaţie (broşe, ornamente de păr) şi decorarea interioarelor (lămpi, bibelouri, abajururi). Uneori îndemânarea meşteşugului origami produce cupe, farfurii, cutii de diferite forme, şerveţele ornamentale. Dar, nu trebuie să uităm că formele tradiţionale ale acestei arte sunt modelele de cocori, broaşte, berze, baloane şi corăbii.

blondo, ai prea mult timp liber...

Citishi? Vazushi? Acum stii ce e ORIGAMI??
Asta era ideea
Cat despre timp ... mi-l fac nu ca altzii
Am inceput cu ceva care m-a interesat pe mine... pe altzii poate ii intereseaza istoria, geografia... ori mai stiu eu ce... de ce nu?

P.S. 1. Poate scoatem si o revista pana una alta eu adun materiale... si poate unora le va parea interesant, de ce nu?

P.S. 2. Asta e chiar interesant...

bravo pentru idee!cand o sa am timp sa o sa postez si eu!

Ikebana este tehnică artistică de aranjare a florilor (în vase) după anumite principii, arta aranjamentele florale în stil japonez, arta tablourilor vii.
În gramatica japoneză ikeru provine de la verbul "a trăi", şi semnifică "a face pe cineva să trăiască", iar bana provine de la cuvântul "hana"', care înseamnă "floare".
Ikebana este concretizarea cea mai reprezentativă a cultului pentru frumos prezent de-a lungul istoriei în universul spiritual japonez. S-a conformat întotdeauna, faţă de celelalte arte, şi pretutindeni situaţiilor noi impuse de evoluţia simţului estetic al japonezilor. Ikebana este aducerea vieţii vegetale la dimensiunile unei încăperi, unei vaze. Elementele florale dintr-un aranjament sunt puse în vază cu intenţia transpunerii lor într-o nouă viaţă, încercându-se recrearea universului lor natural.
Aranjarea florilor este o expresie a vitalităţii, a competiţiei neîntrerupte dintre viaţă şi moarte, o artă încărcată de simboluri care a devenit o parte indispensabilă a interioarelor japoneze. Plăcerea pentru aranjarea florilor caută să exprime pacea sufletească, echilibrul din natură şi al naturii cu omul. În aranjamentul florilor se urmăresc câteva reguli specifice şi necesare cum ar fi forma imperfectă, neregularitatea, înfăţişarea simplă, săracă, dar în acelaşi timp delicată şi fragilă.
Aranjamentele Ikebana au apărut în secolul al VI-lea, şi au fost folosite mai întâi la decorarea templelor budiste din Japonia. Treptat, ele au început să facă parte din viaţa de zi cu zi a locuitorilor din aceasta parte a globului. Ocupând un loc de seamă în altarul familiei din fiecare casă, aranjamentul beneficia de acelaşi respect acordat lui Budha.
Principii de baza
Potrivit unei anumite conceptii estetice, aranjamentul nu trebuie sa copieze natura, ci sa o corecteze. Sunt folosite tulpini, ramuri desfrunzite, frunze cu un contur deosebit. Aranjamentul simplu este preferat unui buchet bogat.
Asimetria este absolut necesara pentru ca un aranjament Ikebana sa fie atractiv. Japonezii considera mai interesant un copac indoit, rasucit, scorburos decat unul crescut normal.
Legatura dintre om si natura este redata prin trei linii, care simbolizeaza cerul, omul si pamantul. Cea mai importanta este reprezentata de ramura cea mai inalta, care semnifica cerul. A doua ca importanta este ramura mijlocie, ce simbolizeaza omul.
Ea trebuie asezata oblic in vas, iar lungimea ei trebuie sa acopere trei patrimi din prima ramura. A treia linie este cea mai scurta si trebuie asezata in partea din fata a aranjamentului. Cele trei linii par sa porneasca din acelasi loc.
Simbolurile trecerii timpului au o mare importanta in Ikebana. Nici un aranjament nu este acceptat daca nu sugereaza acest lucru. Aranjamentele difera in functie de anotimp, precum si de perioadele vietii omului.
Trecutul este simbolizat de plante inflorite si frunze uscate, prezentul - de flori intredeschise si frunze verzi, iar viitorul este simbolizat de boboci de floare.
Bogatia aranjamentului variaza si ea in functie de anotimp. Daca primavara si vara aranjamentul este bogat, iarna el va fi mai sarac si fara stralucire
Florile
Poti sa folosesti pentru aranjamente: trandafiri, bujori, tufanele, crizanteme, floarea-soarelui, lalele, gladiole, crini, flori de pai, margarete, carciumarese, ochiul-boului. De asemenea, poti folosi frunze de feriga si ramuri de stejar, alun, salcie, liliac etc. De mare efect sunt ramurelele inflorite de mar, de cires sau alti pomi fructiferi. Alaturi de acestea poti folosi si plante exotice, precum gerbera, diverse specii de orhidee, anthurium, croton, ficus, flori de bromelii si frunze de palmier.
Semnificatia florilor
• Pentru un buchet destinat unor tineri casatoriti poti folosi ramurele inflorite, cum ar fi cele de piersic.
• Irisii ocupa un loc important in aranjamentele traditionale japoneze. Culoarea lor albastra simbolizeaza curajul barbatesc.
• Ramurile de pin sunt folosite de obicei pentru a simboliza taria caracterului uman.
• Bambusul folosit in Ikebana semnifica puterea si rezistenta.
Vasul
Vasul constituie o parte importanta a aranjamentului si trebuie ales cu atentie. In functie de dimensiunile plantelor si ramurilor folosite, vasele pot fi inalte si subtiri, scurte, cu gura larga sau ingusta, ori largi si joase, asemenea unui bazin. Ele pot fi din sticla, ceramica, metal, lemn sau piatra si pot avea diverse culori.

Cu putina imaginatie, un obiect considerat inutil poate deveni un vas potrivit pentru un aranjament Ikebana (o cutie de tabla, un cos de nuiele, un ciubar, un polonic din lemn sau o piatra). Pentru ca tulpinile sa nu se rasfire, ele se fixeaza pe suporturi. Initial, acestea au fost confectionate din paie de orez, legate in manun-chiuri. Cel mai cunoscut suport este kenzan-ul. El se aseamana cu o perie si este confectionat din metal, mai rar din plastic sau lemn.
Dimensiunea lui poate varia in functie de marimea aranjamentului. In aranjamentele moderne, care folosesc vase inalte, sunt intalnite suporturi neconventionale. Astfel, o matura, o impletitura de nuiele sau bucati din fier, indoite si legate intre ele cu sarma, pot ajuta la sustinerea aranjamentului. Pentru taierea plantelor foloseste o foarfeca de gradina, bine ascutita.

Numele de chanoyu este cunoscut de-a lungul vremii ca avand semnificatia de "ceremonia japoneza a ceaiului", desi tradus exact inseamna de fapt apa fierbinte pentru ceai.

Inainte de a vedea ce inseamna aceasta ceremonie a ceaiului as vrea insa sa fac o precizare. In cultura japoneza, orice forma de arta este descrisa ca o "cale" spirituala. In acest sens intalnim "calea florilor" (ikebana), "calea caligrafiei" (shodo), "calea poeziei" (haiku), "calea sabiei" (kendo) etc. Corespondentul pentru chanoyu este chado ("calea ceaiului") aceasta reprezentand calea spirituala a chanoyu.

Până în secolul al VII-lea, ceremonia ceaiului se transmitea de la maestru la discipol şi fiecare era liber să desfăşoare ceremonia în stilul propriu. Când clanul Tokugawa ajunge la putere, se instaurează ca formă de respect, statutul privilegiat al maestrului de ceai. Sen Sotan (1578-1658), nepot al maestrului Sen no Rikyu a fost primul care a formulat principiul unei forme de studiu în şcoală, a ceremoniei ceaiului. Legenda spune că înainte de moarte, Sen Sotan, şi-a împărţit proprietăţile celor trei fii ai săi iar aceste proprietăţi aveau să dea numele celor trei şcoli importante ale ceremoniei ceaiului: Urasenke, Omotesenke şi Mushanokojisenke.

Aceste şcoli au evoluat în timp până în zilele noastre, fiecare cu ritualurile ei prestabilite, având ca punct de sprijin tradiţia transmisă de succesorii lui Sotan si Rikyu. Diploma pentru care cei care studiază în aceste şcoli este înmânată doar de marele maestru (Iemoto). În prezent şcoala Urasenke este cea mai frecventată mai ales în afara Japoniei, iar maestrul în viaţă al acestei şcoli este Soshitsu Sen XV. În Omotosenke se practică ceremonia tradiţională la care pot asista vizitatori non-japonezi. Mushanokojisenke reprezintă o şcoală a ceaiului ermetică, accesibilă doar maeştrilor ceaiului şi celor aleşi de aceştia. Toate şcolile, deşi au modalităţi diverse de predare şi sunt structurate diferit, au un scop comun: ceremonia ceaiului presupune prepararea şi servirea ceaiului de către gazdă invitaţilor.

Ceremonia ceaiului reflectă artă, este o trăire rafinată care necesită un deosebit simţ estetic. Arta ceaiului reprezintă cultul frumosului, este o taină a armoniei şi a purităţii. Gestica, atenţia asupra oricărui detaliu al unui act simplu împins până la perfecţiune permit fiecăruia de a-şi găsi liniştea sufletească şi de a împărtăşi o fericire contemplativă. Ceremonia nu include nici actori, nici spectatori, ci doar fiinţe, lucruri ce acţionează împreună, unul pentru celălalt, cu scopul de a crea o clipă de perfectă armonie.
Descrierea ceremoniei
Ceremonia ceaiului reprezinta prepararea si servirea ceaiului verde sub forma de pudra in prezenta oaspetilor, conform unui ritual specific. O ceremonie completa include o masa (chakaiseki) si servirea de doua ori a ceaiului (koicha si usucha). Aceasta dureaza aproximativ patru ore, timp in care gazda face tot ce-i sta in putinta pentru a crea oaspetilor un confort estetic, intelectual si psihic deosebit. Pentru asta, gazda poate petrece perioade foarte indelungate nu numai insusindu-si procedurile de servire a ceaiului in fata oaspetilor, dar si invatand sa aprecieze arta, mestesugurile, poezia, caligrafia, aranjamentele florale, ingrijirea gradinilor, in acelasi timp dobandind gratie si sensibilitate pentru nevoile celorlalti.

Ceremonia ceaiului nu este o simplă pierdere de vreme pentru a conversa, ci reprezintă un mod rafinat de relaxare. Exprimă mai degrabă o filosofie de viaţă. Oaspeţii ce participă la ceremonie trebuie să găsească în aceasta o oază de pace şi linişte sufletească, departe de răul din lume, unde mintea se poate deschide spre meditaţie. Ceremonia ceaiului e un moment, între numeroasele momente ale zilei, moment în care trebuie să căutam de a fi conştienţi de tot ceea ce facem, de orice mică acţiune, de cum acţionăm şi de tot ceea ce ne înconjoară fără a ne lăsa dominaţi de acestea, dar acţionând în deplină armonie cu ambientul în care ne găsim. Este necesar să facem un singur lucru o singură dată. Orice mic efort al minţii noastre trebuie să se concentreze spre singura acţiune a momentului şi spre nimic altceva.

De fapt China a fost patria ceremoniei ceaiului iar Japonia a perfecţionat-o şi i-a conferit sobrietatea şi rafinamentul unei arte adevărate. Chanoyu a apărut şi s-a dezvoltat într-o strânsă legătură cu ikebana, nelipsind de la ceremonia ceaiului aranjamentul floral. Există însă mari diferenţe între ceremonia japoneză şi cea chineză.

Ce este Feng Shui?

Feng Shui autentic, sau "Feng Shui traditional" , este o practica straveche care isi are inceputurile acum vreo 6000 de ani, fiind creata de chinezi în timpul perioade neolitice. Primele tehnici au ajuns sa devina o traditie bine inradacinata in vremea dinastiei Tang.

In esenta, Feng Shui clasic este un sistem care se bazeaza pe observarea atenta a fortelor ceresti (timpul), a celor pamantesti (spatiul exterior si cel interior) si a modului in care qi-ul (energia) celor doua planuri interactioneaza.

Feng Shui este o practica ce aduce echilibru intre aceste forte. Cuprinde un set de tehnici si o parte teoretica ce pot fi studiate si apoi aplicate in mod sistematic pentru a aduce schimbari benefice in spatiul de langa noi.

Termenul "Feng Shui", care se traduce literal "vant apa" - cele doua elemente care influenteaza curgerea energiei in spatiu -, reprezinta in mod figurativ arta si stiinta de a trai in armonie cu mediul inconjurator. Este o stiinta pentru ca se bazeaza pe formule clare si pe calcularea directiilor magnetice pentru aplicarea acestora. O mare parte din Feng Shui poate fi privita ca o arta pentru ca necesita o judecare si interpretare subiectiva a datelor culese.

Ce este de fapt Feng Shui clasic (traditional)?

Pe scurt, Feng Shui traditional se ocupa cu studiul TIMPULUI si SPATIULUI. Feng Shui traditional analizeaza mediul, cladirile si oamenii, precum si modul in care energia (qi) evolueaza in timp. Este un domeniu de studiu extrem de complex si fascinant, pentru care este nevoie de ani de studiu.

Invatarea Feng Shui traditional necesita rabdare, perseverenta si dorinta de a depasi toate informatiile gresite care au invadat traditia. Rezultatele pe care le promite aplicarea principiilor merita efortul nostru: sporirea nivelului prosperitatii, sanatatii si imbunatatirea relatiilor cu oamenii. Bine aplicate, principiile pot conduce la realizarea aspiratiilor fiecarui om, sporind sansele de a avansa si a avea succes pe toate planurile.

Practicantii de Feng Shui new age folosesc, printre multe alte remedii, oglinzi, cristale, fluiere de bambus, panglici rosii si statui sau sculpturi reprezentand dragoni, broaste si pisici pentru "activarea" celor opt sectoare (aspiratii ale vietii).

Declaratii de genul "Oglinda aceasta va alunga spiritele rele", "Daca puneti un acvariu in nord veti obtine prosperitate" sau "Clopoteii agatati de clanta usii magazinului va vor aduce clienti multi" sunt des folosite de "expertii" din cadrul acestor scoli.

conform http://ro.wikipedia.org/wiki/Feng_Shui

Feng shui (風水 pinyin : fēng shuǐ, literalmente "vântul şi apa") este un ansamblu de principii de geomanţie, care afirmă că formele şi mediul ambiant pot influenţa principiul qi (氣气, pinyin : qì = suflu). Scopul este realizarea armoniei locurilor în care oamenii trăiesc, prin analiza fluxurilor de energie din mediul înconjurător (Qi). Bazându-se pe teoria celor 5 elemente ( Pământ, Metal, Apă, Lemn, Foc ) şi pe principiile Yin şi Yang expertul feng-shui încearcă să reechilibreze forţele care se manifestă local pentru a ameliora, sănătatea, prosperitatea şi comportamentul persoanelor.

Un qi positiv aduce noroc, un qi negativ aduce nenorocire. Cele patru centre de interes majore din feng shui sunt : bogăţia, fericirea, longevitatea şi copii sănătoşi.

Primele vestigii atestând utilizarea feng shui datează din secolul al III-lea d.Chr.

Simbolistica sugerează că aerul şi apa sunt cei doi curenţi de energie indispensabili vieţii pe Pământ.

John F. Kennedy (1917-1963)

În contrast cu figurile oficiale cenuşii ale epocii Eisenhower, John F Kennedy a fost întruchiparea tuturor aspiraţiilor SUA în anii 1960: tinereţe, vigoare, dinamism şi sentimentul că visul american poate fi din nou atins. Totuşi, această imagine era contrafăcută: Kennedy ascundea un secret care l-ar fi putut împiedica să devină preşedinte.

De mai bine de zece ani, el suferea deja de boala lui Addison – o tulburare a glandelor suprarenale, care duce la imposibilitatea organismului de a mai produce un hormon al stresului, cortizol, vital pentru sistemul imunitar. Fără o rezervă de cortizol, o situaţie stresantă sau un accident poate produce un colaps general al organismului. Când rivalul lui Kennedy în cursa pentru preşedinţie, India Edwards, i-a dezvăluit secretul şi a făcut public faptul că JFK suferea de boala lui Addison, acesta a negat acuzaţiile şi lucrurile s-au oprit aici.

Ironia a fost că unul dintre efectele secundare ale bolii lui Addison, şi anume tenul bronzat, urma să devină un uriaş avantaj. În dezbaterile TV, JFK, cu bronzul sănătos şi zâmbetul său radios, l-a eclipsat pe rivalul său republican Nixon şi ulterior a câştigat alegerile. Ascensiunea la putere a lui Kennedy era însă alimentată de administrarea unor doze zilnice de hidrocortizon (cortizol sintetic). Acest nou medicament-minune, un energizant puternic, era deja disponibil spre sfârşitul anilor 1950. Având depozitate în seifuri, pe tot traseul campaniei sale electorale în SUA, provizii masive de cortizon, prescrise de trei medici diferiţi, este posibil ca JFK să fi depăşit doza recomandată. Printre efectele mentale secundare generate de acest medicament se numără stări de anxietate intensă, atacuri de panică, insomnie şi un libido crescut - probabil că aşa se explică apetitul nelimitat al lui JFK pentru sex.

Kennedy suferea şi de o altă afecţiune serioasă. Fiind născut cu un picior mai scurt decât celălalt, suferea de dureri cronice de spate, pentru care avea nevoie de balansoare şi dispozitive de încălzire, dar mai ales de injecţii cu calmante foarte puternice. Max Jacobsen, cunoscut şi sub numele de Doctor Feelgood – Doctorul “Mă-simt-bine” – a început să îl dopeze pe JFK cu amfetamine (adică “speed” - metamfetamină), care, pretindea el, ar fi fost vitamine, hormoni şi enzime.

Când JFK a descoperit ce conţineau, de fapt, injecţiile care îi erau administrate, era deja prea târziu, căci devenise dependent. Pe 15 octombrie 1962, când avioanele americane de spionaj au observat că în Cuba se construiesc rachete nucleare ruseşti, viitorul securităţii occidentale era în mâinile unui om impulsiv, dependent de steroizi şi amfetamină. Chiar şi în timpul acelei periculoase înfruntări pe probleme nucleare, care a adus omenirea pe marginea dezastrului total, se presupune că Dr Feelgood l-a “vizitat” pe Kennedy. Din fericire, în pofida nechibzuinţei tot mai pronunţate a lui JFK, Hruşciov a dat înapoi şi războiul a fost evitat.

Însuşi glonţul ucigaş care a pus capăt vieţii lui Kennedy a fost “ajutat” de aceste probleme medicale secrete: în acea zi fatală, în limuzină, proteza de spate l-a menţinut pe preşedinte în poziţie şezând - chiar şi după ce a fost lovit de primul glonţ - astfel încât al doilea glonţ l-a ucis, perforându-i cutia craniană.

Vad ca multi apreciaza dar nu stiu ce sa scrie sau ce sa faca aici...
M-am gandit sa va postez niste subiecte ... sau macar sa va indemn sa "ceretzi informatzii"

VREAU SA STIU .... DESPRE:

Politica
Presedintii Statelor Unite
Faimosi presedinti
Cine a fost "presedinte pentru o zi"?
Care dintre ei au murit asasinati?
Povesti de dragoste prezidentiale

Civilizatii antice
Primii oameni
Civilizatiile din vaile raurilor
Egiptul antic
Preoti si mumii
Piramide si morminte
Creta si Micene
Babilonul
Asirienii si hititii
Fenicienii
Grecia antica
Viata in Grecia
Persii
China antica
Celtii
Viata in Roma antica
Imperiul Roman
Imperiul maiasilor

Cavaleri si castele
Primii cavaleri
Constructia unui castel
Alcatuirea unui castel
Componentele unui castel
Viata la castel
Cum se ajungea cavaler
Heraldica
Arta echitatiei
Arme si lupta
Armura
Asedii
Apararea
Cruciadele
Feuda unui cavaler
Indeletniciri in vreme de pace
Concursuri
Ultimele castele

Inventii
Scrisul si tiparul
Medicina
Cladiri
Alimente si agricultura
In casa
Haine si tesaturi
Materiale utile
Energie
Calcule
Calculatoare
Comunicatii
La film
Calatoria pe uscat
Pe mare
Prin aer
In spatiu

Transporturi
Primele mijloace de transport
Masini
Masini de curse
Camioane
Vehicule speciale
Trenuri
Biciclete
Motociclete
Barci
Nave
Submarine
Aeroglisoare; nave cu aripi portante
Avioane
Planoare
Elicoptere
Nave spatiale
Vehicule neobisnuite

Intamplari neobisnuite

Multi dintre sefii de state, mai ales dintre cei care au influentat, intr-o perioada sau alta, soarta tarilor lor si chiar a lumii, au suferit de diverse maladii care s-au rasfrant asupra deciziilor politice pe care le-au luat.


Multumita a doua carti celebre, care s-au ocupat de starea de sanatate a acestor personalitati, semnate de Pierre Accoce si dr. Pierre Rentchwick, respectiv Paul Stefanescu, va oferim scurte fise medicale ale cinci dintre cei mai cunoscuti lideri din istoria lumii.

PARALITIC

Franklin Delano ROOSEVELT. Presedintele american a suferit de poliomielita, al carei virus l-a "capatat" la varsta de 39 de ani, in 1921. Odata cu instalarea paraliziei i-au fost afectate grav tendoanele si muschii picioarelor. A fost nevoit sa poarte corset, iar picioarele ii erau sustinute de proteze dintr-un aliaj usor. S-a imbolnavit si de arterioscleroza, care a dus la complicatii cardiace si vasculare cerebrale. Cu prilejul Conferintei de pace de la Yalta, Roosevelt, purtat pe brate, era epuizat, fiind indiferent la tot ceea ce se intampla. Stalin a profitat si a obtinut cam tot ce isi propusese.

DIABET

Charles DE GAULLES. Legendarul presedinte al Frantei a suferit toata viata de diabet, ale carui efecte au fost tinute sub control printr-o dieta severa. La 66 de ani, cu toate dietele, de Gaulles ii da tribut diabetului: opacifierea cristalinului rezolvata partial printr-o operatie la ochi. A fost nevoit sa poarte ochelari speciali cu lentile groase, cu care refuza sa se afiseze in public. I s-a interzis cu desavarsire sa mai fumeze, lui, care "sugea" mai mult de trei pachete pe zi! I se diagnosticase si un anevrism disecant al aortei, care ii va aduce in cele din urma moartea. Lipsa de reactie adecvata a lui de Gaulles la marile manifestari studentesti din 1968 este o consecinta a agravarii bolilor de care suferea.

MALADIA ADDISON

John Fitzgerald KENNEDY. Cel mai cunoscut membru al clanului politic Kennedy a suferit de boala Addison. De aceea, J.F.K. avea tensiunea scazuta, avea dureri abdominale difuze, o stare de oboseala permanenta si pierderi in greutate. Conform specialistilor, suferinzii de maladia Addison sunt apatici, negativisti, iritabili si prezinta depresii psihice persistente. Cei care l-au cunoscut spun ca, fiind constient de boala care il macina ireversibil, Kennedy cauta sa ia totul de la viata, fie ca era vorba de puterea politica, fie de... femei.

TUMOARE CANCEROASA

Premierul israelian Ariel SHARON a avut un destul de cuprinzator istoric al bolilor... de "rutina". Asa au fost ele prezentate, pentru a nu genera discutii asupra capacitatilor sale de guvernare. Electoratul trebuia sa-l perceapa ca "Buldozerul", porecla ce facea referire atat la sanatatea sa de fier, cat si la intransigenta politica. Atacul cerebral in urma caruia a fost internat este al doilea pe care premierul israelian, in varsta de 77 de ani, il sufera in ultimele trei saptamani. De data aceasta, s-a recunoscut ca este vorba de o grava hemoragie cerebrala. In 2003, premierul a suferit o operatie de extirpare a unei tumori canceroase din tampla stanga. Dupa zece luni, Sharon a urmat un tratament pentru calculi la vezica biliara. La 9 februarie 2004, a mai avut o operatie "de rutina". In iulie 2005, a suferit o criza cardiaca.

Sursa:Ziarul Online Autor: MARIAN GHITEANU

Omul poate fi comparat cu o masina. Asa cum masina are nevoie de combustibil pentru a circula, si omul are nevoie, pentru a trai, de un combustibil special, numit energie.

Acest combustibil este produs de cele 70 miliarde de celule ale trupului nostru pe baza “hranei” pe care le-o dam : atat cea fizica (alimente) cat si de alta natura (aerul pe care-l respiram, gandurile, emotiile pe care le intretinem si care pot atrage energie din mediu). Cu totii avem momente in care ne simtim mai “in forma” si momente in care simtim ca suntem obositi, epuizati. Starile noastre depind foarte mult de calitatea “hranei”, iar un rol important il are, in acest sens, calitatea alimentelor pe care le consumam.
Din nefericire, oamenii s-au obisnuit de foarte mult timp sa manance alimente care le ofera doar placerea gustului si senzatia de satietate, dar care au un aport energetic redus sau, de cele mai multe ori, le “consuma“ din energia proprie. Acesta este unul din motivele pentru care la un moment dat, din lipsa de energie, organele incep sa functioneze din ce in ce mai deficitar, treptat instaurandu-se ceea ce noi numim “boala”.

S-a estimat ca 87% dintre cei care sunt atenti la felul cum se hranesc nu au probleme de sanatate. De altfel, cu doua milenii in urma, Hipocrat, parintele medicinii, considera ca „alimentatia este primul medicament”. Ce s-a schimbat? Azi se stie ce este bun, ce este mai putin bun, si de ce. Dogmele alimentare cedeaza locul, putin cate putin, sfaturilor nutritionistilor, fondate, verificate stiintific. Nu mai exista nicio indoiala ca mancand echilibrat si optand pentru „alimentele bune” fiecare isi valorifica sansele de a ramane sanatos si a preveni aparitia, de exemplu, a bolilor cardio-vasculare si a cancerului. A manca bine, echivaleaza cu a te simti bine zilnic, a fi puternic in fata stresului si, evident, a-ti pastra linia, a nu te ingrasa.

In fiecare zi, corpul nostru prelucreaza 1-1,5 kg de hrana. De-a lungul vietii, digeram 4 vaci, 20 porci, 8 oi, 400 pui, 250 kg peste, 3000 kg paine, paste fainoase sau orez, 7000 kg de legume si fructe, 600 kg de unt, ulei sau margarina... Impresionant, nu? Aceste alimente ne procura nu numai energia necesara, ci si continua reinnoire a globulelor rosii, a celulelor pielii, oaselor sau parului.

De altfel, 200 de milioane din celulele noastre dispar in fiecare minut, pentru a fi inlocuite de altele, noi, viguroase, in cazul in care „carburantul” este bun, vulnerabile, daca acesta este de o calitate scazuta. Toate aceste procese depind, in mare parte, de ceea ce consumam. Din acest motiv, specialistii afirma ca „oricine ar fi tatal maladiei, cu certitudine, hrana, tipul de alimentatie ii este mama”.


Un model de alimentatie corecta il reprezinta piramida nutritionala. Ea fixeaza regulile principale de urmat in fiecare zi pentru a ne hrani. Cea mai buna piramida alimentara din lume a fost imaginata de cercetatorii de la Universitatea Harvard (Boston, Massachusetts), condusi de Walter Willett. Aceasta piramida pune in prim plan grasimile „bune”, proteinele „bune”, nu plaseaza pe acelasi plan cerealele complete si pe cele rafinate, temperand consumul de produse lactate.

Piramida alimentara ierarhizeaza alimentele in functie de cantitati si de frecventa de consum recomandata. La baza piramidei sunt plasate cerealele integrale, uleiurile vegetale (mai ales de masline) si fructele oleaginoase (nuci, migdale, alune), care se recomanda a se consuma la fiecare masa. Palierul urmator este ocupat de legume, (care trebuie consumate din abundenta) si fructe, cu care ar trebui sa ne delectam de 2-3 ori pe zi. Urmeaza pestele, carnea de pasare si ouale, care ar trebui sa se regaseasca in farfuria noastra de 2 ori pe zi.

Produsele lactate se recomanda a fi consumate o data sau de doua ori pe zi, iar in materie de alcool nutritionistii sunt generosi: 1-2 pahare de vin pe zi, daca nu exista contraindicatii clare. Pe ultimul palier al piramidei se gasesc carnea rosie, untul, painea alba, cartofii, prajiturile, dulciurile, care se recomanda a fi consumate doar ocazional.

stiu ca ar trebui sa stim cu totii asta, dar se intampla sa fie destui oameni care n-au habar ce inseamna hrana sanatoasa.

Patopsihologia alopeciei androgenice

Caderea parului apare atat la barbati, cat si la femei, cu cantitati crescand o data cu varsta si variind de la o persoana la alta si de la o varsta la alta. La barbati, problemele esentiale apar in regiunea temporal-frontala, producand o plus, efectele factorilor de crestere cum ar fi: factorul de crestere epidlinie (contur) a parului in retragere.
Cu cat caderea parului progreseaza, barbatii observa episoade de cadere a parului tot mai masive. Parul din vertex si partea frontoparietala, devine mai scurt, mai subtire, mai fragil. In acelasi timp, textura parului in zonele pre si post auriculare isi schimba consistenta, semanand cu parul din barba. La unii barbati alopecia progreseaza, lasand doar o banda de par, in forma de potcoava in jurul scalpului. Pe de alta parte, femeile isi pastreaza o linie frontala a parului relativ normala dar dezvolta o rarire si subtiere a parului in zona frontoparietala a scalpului. Cea mai izbitoare schimbare este o parte centrala rarita. Pierderea de par difuza poate deveni extensiva, desi cateva fire vellus subtiri pot fi intalnite. In ciuda manierelor diferite de pierdere a parului, rapid sau progresiv, consistent sau intermitent, rezultatul final la ambele sexe este o pierdere de par incadrabila intr-un tipar. Cel barbatesc e de obicei mult mai extensiv si se clasifica in acord cu tiparul Hamilton modificat de Norwood. Cel feminin, dupa clasificare lui Ludwig, este, de obicei, mai putin sever.
Cauza calvitiei nu a fost stabilita cu siguranta, dar cercetatorii sunt de acord in general ca acest lucru e transmis prin forme multifactoriale sau poligenice de mostenire, ceea ce sugereaza ca alopecia este rezultatul interactiunii diferitelor gene combinate cu factori de mediu. Desi barbatii cu probleme de calvitie par a fi mai virili, ei au in general un numar de copii similar cu al barbatilor fara astfel de probleme. Pierderea parului la femei in general, duce la anxietate si depresie; Eckert crede ca o directionare necorespunzatoare a atentiei femeilor catre pierderea parului lor poate fi o cale simbolica de ale sublinia anxietatea si problemele maritale. Barbatii privesc pierderea parului ca neplacuta, dar coopereaza activ si isi redobandesc mai usor integritatea personalitatii. Barbatii sub varsta de 55 ani cu alopecie tip vertex? par a avea o incidenta crescuta a bolilor de artera coronariana.
Se presupune ca alopecia in ambele cazuri este un proces de miniaturizare mediat de androgen?, ce afecteaza foliculii genetic susceptibili la nivelul parului. Foliculii devin din ce in ce mai mici si au perioade de crestere mai reduse. Cu timpul, firele de par terminale, aspre, devin mai subtiri, mai putin pigmentate si se transforma in par de tip vellus.
La femei, acest proces se modifica prin lipsa firelor de par tip vellus pe zona scalpului afectata. La femeile cu alopecie avansata, trebuie luata in considerare o cauza de hiperandrogenism.
La ambele sexe zona afectata de alopecie a scalpului este mai grasa decat cea neafectata. Aceasta observatie a dus la sugestia ca microorganismele, lipidele de sebuum alterat si oxidantii cauzeaza si accentueaza procesul. Studiile gravimetrice de nivel al sebuumului si producerea orara a sebuumului scalpului la barbatii cu si fara probleme de calvitie nu releva vreo diferenta intre cele doua grupuri. Spalarea parului reduce caderea parului pentru urmatoarele 24 ore, o observatie explicata prin faptul ca spalatul parului inlatura firele de par, determinand terminarea telogenului normal, reducand normal, reducand astfel pierderea fiziologica a parului pentru cateva zile.
Androgenii au fost identificati ca factori initiatori in alopecie, mecanismul lor de actiune a intrat in atentia multor cercetari. Rolul lor a fost demonstrat in studii de autogrefa. Autogrefele din scalpul occipital au fost transplantate cu succes in scalpul frontal, demonstrand ca fiecare folicul e genetic predispus sa raspunda sau sa fie imun la factorii androgenici ce-i inhiba cresterea. Androgenii afecteaza in mod variabil diferite regiuni de par , stimuland cresterea parului pubian, axial, la nivel de piept si bara in timp ce diminueaza cresterea arului scalpului la subiectii suspectati genetic. Nu intreaga crestere androgen - senzitiva este controlata de acelasi hormon, testosteronul afecteaza parul axial si pubial, DHT (dihidrotestosteronul) afecteaza cresterea parului si problemele de alopecie. Alopecia este dependenta de receptorii androgeni, enzimele 5- reductase si DHT.
Ambele enzime joaca un rol in alopecie. Concentratia fiecarei enzime prezenta in tesutul scalpului afectat sau neafectat de calvitie e aceeasi; totusi, nivelul activitatii specifice variaza mult in regiunea frontala fata de cea occipitala. Nivelurile de activitate sunt mai ridicate in regiunea frontala atat la femeile cat si la barbatii cu alopecie, barbatii avand un nivel mai mare decat femeile.
Inflamatia, prezenta in 50% biopsii de scalp, poate stimula citokine si factorii de crestere.
Concluzie
Alopecia androgenica este considerata a fi o conditie cu forma multifactoriala sau poligenica de mostenire, ceea ce inseamna ca, pentru manifestarea acesteia, are loc o interactiune de diferite gene combinata cu factori de mediu. Este dependenta androgenic, mediata de DHT prin sistemul enzimatic 5-reductase. Inflamatia mai poate juca un rol la unii indivizi prin stimularea factorilor de crestere si a citokinelor, care intarzie cresterea parului. Rezultatul final este parul miniaturizat, mai scurt, mai subtire, mai usor si e mai putin capabil sa adaposteasca scalpul. Rezultatul este pierderea parului ce progreseaza cu varsta.

Te-ai intrebat vreodata cand si cum a inceput istoria modei? Cand au avut loc primele defilari de moda, de ce imbracamintea creata de designeri este atat de cautata si atat de scumpa? Sau de ce Parisul, Milano, Londra si New York sunt epicentrele modei, in loc de, sa zicem Madrid sau Kobe ?

Desi oamenii au fost interesati de haine si moda de mii de ani, industria respectiva a inceput sa capete forma abia in jurul anilor 1850. Dupa sute de ani de imbracaminte opulenta, doua lucruri se intampla concomitent si ajuta la nasterea a ceea ce astazi se numeste "haute-couture": inventarea, de catre Isaac Singer, a masinii de cusut cu impunsatura continua si popularitatea unui croitor numit Charles Frederick Worth. Paradoxal, nasterea modei a fos initiata de un britanic, nu de un francez, asa cum ar fi fost de asteptat.

Inainte de 1850, circa 70% din haine erau cusute de mana, chiar de catre cei care le purtau. Imbracamintea era un produs ca oricare altul, iar calitatea sa depindea de talentul cusatoresei.

Gospodina obisnuita isi croia hainele in functie de ce era acceptabil in tara si climatul in care locuia, precum si in functie de standardele comunitatii locale, astfel incat toti cei care locuiau intr-o anume regiune se imbracau la fel, cu foarte mici diferente. Departe de influentele externe, stilurile de imbracaminte puteau ramane neschimbate timp de generatii - cum de altfel s-a si intamplat. Astazi, aceste ramasite ale unor vechi stiluri sunt cunoscute sub numele de "costume regionale" sau "populare.



Datorita faptului ca in acele vremuri drumurile comerciale intre orase erau proaste si deseori atacate de hoti, oamenii stateau mai mult in orasul sau satul de origine si se foloseau doar de tesaturile disponibile local. Din moment ce toti aveau acces la aceleasi bunuri, distinctia se facea cu ajutorul bijuteriilor. Catre mijlocul secolului al XI-lea, cand regii si nobilii au devenit mai puternici si isi puteau apara mai usor domeniile, rutele comerciale au fost imbunatatite. Ca urmare, au inceput sa fie transportate tesaturi noi, mai fine, mai costistoare, mai bogate, pe care le cumparau doar cei care si le permiteau. Din acest moment, vestimentatia a devenit un semn al statutului social si marimii averii – la fel ca si in ziua de azi.
Cele 30% dintre hainele care nu erau facute in casa, erau cusute de croitori si cusatorese, de obicei pentru o clientela bogata. In anii 1500, cei mai ceruti si ocupati croitori din Franta dadusera peste o mina de aur – o modalitate eficienta si economica de a-si prezenta marfa: creau modele in miniatura ale croielilor, cu care imbracau papusi! De jumatate sau o treime din inaltime normala a unei persoane, aceste papusi purtau haine identice pana la ultimul detaliu cu cele pe care croitorul respectiv le putea face pentru clientele sale. Acestea puteau studia papusile si alege stilurile care le doreau. Ulterior, hainele erau croite pe masura exacta a celui sau celei care le platea.

Papusile imbracate si-au gasit curand drum catre alte tari si au devenit unul dintre cele mai populare modalitati de raspandire a modei. Monarhilor si curtierilor, in particular, le placeau sa le primeasca in dar si iti tineau croitorii ocupati punandu-i sa copieze ultimele stiluri.

De fapt, aristocratii au fost intotdeauna consumatorii cei mai evidenti ai modei. Se spune ca regina Elisabeta I ar fi avut peste 1.000 de rochii, multe dintre ele primite cadou. Georgiana, Ducesa de Devonshire (care facea parte din familia Spencer, la fel ca si Diana, Printesa de Wales) a fost in anii 1770 ceea ce astazi am numi "trendsetter" – orice imbraca devenea peste noapte parte din moda obligatorie.

De fapt, motivul pentru care astazi apar tendinte noi in fiecare sezon este si motivul pentru care Parisul a fost considerat epicentrul modei timp de mai bine de 300 de ani: flamboaiantul si impopotonatul rege Ludovic al XIV al Frantei, Regele-Soare.



Ludovic al XIV-lea avea buzunare adanci, putere de concentrare scazuta si un ochi educat pentru estetica. In acelasi timp, avea la dispozitie sute de artizani talentati si cu un simt innascut pentru stil. Lider indiscutabil al modei europeene, Regele-Soare a schimbat croiala hainelor masculine de 63 de ori in timul domniei sale de 72 de ani (a urcat pe tron la varsta de 6 ani, in 1644). Ca sa va faceti o idee, stilul vestimentatiei pentru barbati s-a schimbat doar de 3 ori in timpul domniei de 33 de ani a tatalui sau. Daca Ludovic al XIV-lea purta ceva, toata lumea il imita. De fapt, unii inca o mai fac – el a fost cel care a introdus portul cravatei barbatesti.
Napoleon Bonaparte a continuat traditia instaurata de Ludovic XIV cand a venit la putere, in 1804. Economia franceza era o ruina dupa revolutie, iar Bonaparte a incercat – si a reusit – sa-si urneasca natiunea, facand apel la una dintre proverbialele "fabrici de bani" – industria modei.

Una dintre primele legi date de Napoleon interzicea doamnelor care veneau la curte sa poarte aceeasi rochie de 2 ori – tinea cusatoresele ocupate, obligand femeile bogate sa cheltuie bani. Acest lucru a creat o prapastie vizuala, de imagine, intre cei avuti si cei… mai putin avuti. Pe langa aceasta lege, imparatul a oprit importul tesaturilor englezesti si a relansat industria dantelariei de Valenciennes, astfel incat tesaturi fine cum sunt tulul si batistul sa poata fi tesute local.

Imperiul lui Napoleon nu a durat prea mult timp, in schimb exclusivitatea de a purta imbracaminte dupa ultima moda franceza i-a supravietuit. Intr-o perioada de numai 50 de ani, industria haute-couture se nascuse iar posibilitatea de a cumpara rochii desavarsite, noi, in fiecare sezon, devenise amprenta inaltei societati.



Totusi, cum de aceasta practica a celor "bogati si celebri" a castigat teren si discipoli in randul clasei de mijloc? Simplu – prin marketing. La inceput prin intermediul articolelor din ziare si reviste despre ce poarta aristocratia si celebritatile, iar astazi prin show-uri televizate, reclama, filme, reviste de specialitate si internet.

Stiai ca…?

• Haute-Couture si "couture création" sunt termeni protejati de lege (la fel ca « cognac » si « champagne ») si nu pot fi folositi fara acordul scris al Fédération Francaise de la Couture, du Prêt-à-porter des Couturiers et des Créateurs de Mode. Haute-couture se foloseste pentru a denumi creatiile produse la Paris si imitate in celelalte capitale ale modei: Londra, Milano, New York.
• Pentru a putea folosi termenul de haute-couture, casele de moda din Franta trebuie sa respecte niste criterii bine stabilite (numar de angajati, prezentarea la Paris a doua colectii pe an, formate din minimum 50 de tinute de zi si de seara, productia sa fie in atelierele proprii etc).
• Termenul poate fi folosit pentru a indica fie case de moda sau creatori de moda, care au primit acordul FFC, fie colectiile de moda in sine.
• Saptamanile modei au loc de 2 ori pe an la Paris, Londra, Milano, New York si Los Angeles, unde se prezinta atat colectiile pentru femei cat si cele pentru barbati. Mai exista saptamani dedicate modei la Sao Paolo si Tokyo.
• Creatorii de moda isi prezinta creatiile doar in unul dintre aceste orase, care nu trebuie sa fie neparat si cel al tarii lor de bastina. Designeri americani precum Rick Owens participa la showul din Paris, la fel ca si britanicii Stella McCartney si Alexander McQueen.
• Fiecare oras al modei are o alta conotatie. Milano este centrul comercial al modei. Paris este sediul originalitatii si inovatiei. Designerii care prezinta la Londra sunt deseori mai putin cunoscuti dar mai extravaganti. New Yorkul este recunoscut mai mult pentru creatiile sport decat cele elegante. Importanta relativa a unei saptamani dedicate modei este dictata atat de orasul in care prezinta cei mai buni designeri ai momentului, dar si cei mai mari retaileri si membri ai presei din audienta.
• A existat cu adevarat o "politie a modei"? Astazi termenul are o conotatie ironica care descrie o persoana care critica modul in care se imbraca ceilalti. Cu toate acestea, termenul a aparut catre sfarsitul Evului Mediu, dupa ce « legile somptuozitatii » (legi care restrictionau sau reglau extravagantele in materie de vestimentatie, conform unor principii religioase si morale ale vremii) au fost aprobate de nobilime pentru a se asigura ca anumite tesaturi si stiluri sunt rezervate celor care aveau « dreptul sa le poarte ». Politia modei patrula strazile, amendand sau arestand pe cei ce incalcau codul vestimentar.

Rockul, desemnează un gen muzical cu un sound greu previzibil, de unde şi marea varietate de stiluri. În perioada de început, când rockul şi-a făcut apariţia prin combinaţia muzicii country cu bluesul, rockul era cel mai bine caracterizat prin energie, rebeliune şi ritmuri uşor de fredonat dar pe măsură ce genul s-a maturizat, renunţând la multe din calitătile originale, punând mai mult accent pe măiestrie şi ducând muzica la extreme. Cu excepţia primilor ani ai istoriei sale, rockul a rămas divizat în numeroase stiluri, foarte îndepărtate ca sound - o destinaţie firească pentru un gen care şi-a început viaţa printr-o fuziunue de stiluri.

Va continua....

Activitatea este forma principală a relaţiei omului cu mediul ambiant, în concordanţă cu motivaţia. Activitatea are scopul şi obiectul bine determinate; o disconcordanţă între acestea poate fi semnalul dereglărilor psihice.
Prin atenţie – care este un proces, un act de selectare psihică activă – se realizează semnificaţia, importanţa şi ierarhizarea unor evenimente, obiecte şi fenomene care ne influenţează existenţa (acordăm atenţie lucrurilor care ne interesează şi o menţinem prin scopul urmărit).
Dacă inteligenţa este considerată o funcţie psihică complexă care asigură într-o formă superioară adaptarea între organism şi mediu, atenţia este un factor activ al investigării mediului înconjurător, cu efecte favorabile asupra activităţii de cunoaştere.
Atenţia se impune în diverse activităţi (detectarea semnalelor radar, supravegherea liniilor automate şi a tablourilor de comandă în conducerea unui vehicul: avion, vapor, automobil sau navă cosmică, dar şi în alte domenii de activitate.
Au fost elaborate importante studii şi cercetări ştiinţifice pentru a fi identificaţi factorii care intervin în scăderea vigilenţei concentraţiei şi în descoperirea mijloacelor ce pot întreţine atenţia concentrată la un nivel cât mai înalt. S-a constatat că stările afective au un rol important în stabilirea atenţiei şi că ea este un act adaptiv ce poate fi dezvoltat prin procedeul de învăţare. De asemenea, interesul este tendinţa de a da atenţie unor obiecte persoane sau situaţii de care suntem atraşi şi în care găsim satisfacţii. Tot el stimulează. Tot el stimulează dorinţa de a continua o experienţă începută, în timp ce aversiunea duce la abandonare şi respingere.
Suportul energetic al activităţii este asigurat de un complex motivaţional, alcătuit din trebuinţe, intenţii, aspiraţii, idealuri şi convingeri; într-un astfel de cadru intervin procesele psihice de autocontrol şi autoreglare în raport direct cu specificul şi nivelul solicitărilor. S-u analizat şi fenomenele vasomotorii în timpul desfăşurării atenţiei concentrate de mare intensitate şi s-a constatat un nivel crescut al activităţii cerebrale (modificări respiratorii, cardiace şi motorii).
Titchener pune această problemă sub forma unei întrebări: de ce când fac efortul să fiu atent mă încrunt, îmi reţin uneori respiraţia, iar corpul ia o atitudine imobilă?
Subliniind faptul că atenţia voluntară este rezultatul educaţiei, Ribot propune ca mijloc de formare trei direcţii: prima, în care educatorul, profesor şi părinte, se bazează pe sentimente (teamă sau tandreţe şi simpatie, curiozitate, interes şi atracţie faţă de recompensă); cea de-a doua se referă la ambiţie, interes practic şi datorie, iar cea de-a treia se referă la faptul că atenţia se dezvoltă şi se întreţine prin deprinderi şi exerciţiu impus; de aceea, rolul muncii în dezvoltarea atenţiei voluntare ca mijloc de adaptare la condiţiile vieţii devine o necesitate.
Cercetările psihologice experimentale analizează, pe lângă stabilitatea atenţiei, şi fenomenele de distragere, distribuţie şi comutare a acesteia. Pentru a înţelege capacitatea de menţinere a atenţiei în condiţii perturbatoare, excitanţi colaterali (zgomot, surse de lumină, monotonie, oboseală, stări emoţionale etc.), trebuie să ştim că orice act de atenţie constă în forma unei dominante prin concentrarea excitaţiei într-un anumit focar şi inhibării altor centri subdominanţi. Astfel, dacă în timpul desfăşurării unei activităţi unilaterale, monotone, procesele mobilizatoare se sting, un excitant colateral le poate dezhiba, periodic intensificând concentrarea atenţiei. De aici recomandarea psihologilor ca în anumite situaţii să nu se lucreze în linişte absolută: o muzică în surdină melodioasă (stimulent complementar) nu stânjeneşte munca, ci o favorizează. Dar stimulii complementari puternici sunt inhibitori şi perturbatori în menţinerea atenţiei, ei reduc energia activităţii dominante şi determină apariţia unei noi reacţii de orientare , a unei noi dominante (muzica puternică, stridentă, însoţită de un text care ne antrenează emoţional distrage atenţia). Gradul de distragere a atenţiei depinde de motivaţia, de interesul pe care îl avem pentru activitatea desfăşurată şi de noutatea şi varietatea acesteia.
Atenţia concentrată poate fi menţinută şi în cazul în care activitatea este automatizată, deprinderile sunt bine consolidate sau când suntem obişnuiţi, adaptaţi să lucrăm în prezenţa unor excitanţi perturbatori specifici locului de muncă.
Modificările raportului de forţă între activitatea dominantă şi stimulul perturbator sunt semnificativ determinate de particularităţile tipologice individuale ale persoanei; stimulii pot crea o orientare pozitivă sau negativă, agreabilă sau dezagreabilă, în funcţie de structura personalităţii fiecăruia dintre noi. De aceea, trebuie să cunoaşte, limitele capacităţii propriei noastre structuri psihice de a ne desfăşura activitatea în prezenţa unor elemente perturbatoare.
În ceea ce priveşte muzica – factor stimulator sau perturbator al atenţiei – o ascultăm, o îndrăgim şi ne refugiem în acordurile ei atât în momentele de tristeţe, cât şi de bucurie ale imprevizibilei noastre existenţe.

Castel

Pornind din secolul al IX-lea, atacurile barbarilor (vikingi în nord, sarazini in sud) şi conflictele între seniori determină locuitorii să construiască castele pentru a se putea apara.
Primele castele, din lemn, işi fac apariţia în statele din Europa.
Aceste castele erau ridicate pe o movilă naturală de pământ sau adesea sunt ţăranii care, cu uneltele lor, ridică movile artificiale.
Locul castelelor este ales cu mare grijă: trebuie să poată supraveghea împrejurimile şi să controleze rutele strategice (râuri, drumuri).
In vârful movilei, seniorul construieşte un donjon (un turn) din lemn care îi va servi drept locuinţă şi unde se poate depozita alimente şi arme.
În partea de jos, o curte şi câteva construcţii îşi găsesec locul lor (fierărie, cuptor). Ansmablul este din nou înconjurat de o palisadă şi un şanţ.
Seniorul părea protejat dar, în fapt, castelul din lemn este foarte fragil. Atacatorii pot să treacă de apărare punând foarte simplu foc.

Din acestă cauză, atunci când seniorii devin mai bogaţi, ridică construcţii mai solide din piatră. Pentru a putea construi un castel, trebuie să fie destul de bogat: materialele (lemnul, piatra,unelte etc.), meşterii (dulgheri, zidari, tăietori în piatră etc.), şi muncitorii costau foarte mult. Astfel, doar regii şi seniorii puteau finanţa asemenea munci. Fiecare personă importantă vrea să-şi arate puterea printr-un castel frumos.
Un şantier putea să ţină 10 sau chiar 20 de ani. Putea să coste echivalentul a mai multe zeci de milioane de dolari de astăzi. Trebuia să angajeze zidari şi echipe de munictori. Munca se efectua manual. Castelul era ridicat pe punctul cel mai înalt al domeniului.
Cine erau constructorii acestor castele?
Zidarii.
Planul construcţiei unui castel era încredinţat la un meşter zidar. El angaja ajutoare pentru a taia şi sculpta piatra şi muncitori pentru a ridica zidurile. Pe un şantier se puteau număra 400 de zidari şi 2000 de muncitori.
Fiecare zidar însemna pietrele pe care le tăia, gravând o marcă, numită “marca muncitorului”. Aceste mărci serveau la calcularea salariului. Alte marci numite “de pozitie” indicau locul unde piatra trebuia să fie aşezată.
Dulgherii puteau sa exercite meseria de tăietori. Ei uscau, decupau trunchiuri de arbori. Ei le afumau şi uscau pentru a rezista mai mult timp. Potriveau grinzile, le modelau apoi, odata lemnul pus pe acoperiş, ei instalau ardeziile sau ţiglele de pământ ars, în funcţie de regiune.
Fierarii fabricau unelte şi le reparau pe cele stricate. Ucenicii erau chemaţi să păzească focul aprins.
Astfel printr-o muncă grea, la care erau angajaţi o mulţime de oameni, castelul prindea, încet, încet contur.

Pentru a pătrunde în interior, trebuia să ai aprobarea gărzilor. Apoi trebuia să treci o imensă poartă care era un grilaj greu din fier. De acolo trecerea se face peste podul mobil, protejat de două mari turnuri, după care un nou grilaj de fier şi o poartă imensă din lemn masiv făceau trecerea în interiorul castelului. Din înălţimea zidurilor soldaţii supravegheau împrejurimile. În sfârşit ajungem în interiorul castelului unde, un nou zid proteja donjonul, locul unde seniorul îşi avea locuinţa.
Donjonul, cel mai adesea rotund, constituia locuinţa seniorului şi cuprindea camere de dormit, săli comune, bibliotecă şi sala de muncă.
Nici un zid nu nu măsura mai puţin de 2,80 m grosime, cele mai masive depăşind 5 m şi chiar 7,50 m.
O mică capelă era adesea plasată pe lângă camera seniorului. Ea era decorată cu fresce, vitralii şi o cruce de aur pusă în altar. În fiecare dimineaţă seniorul şi soţia lui veneau acolo să se roage şi să asiste la slujbă. Alte persoane se duceau într-o capelă mai mare situată în curtea castelului.

Un loc aparte îl ocupa bucătaria, situată la parterul donjonului. În absenţa seniorului, bucătăria era liniştită. Ea era o imensă cameră în care şemineul ocupa un spaţiu important.
Bucătarii dispuneau de diferite ustensile: mojar, care servea la zdrobirea ierburilor şi a boabelor, agitătorul, un bătător de carne, o spumuitoare din metal şi diferite cuţite pentru a tăia carnea şi legumele. Şemineul era singurul mijloc de încălzire. Bucătarul dădea ordine ajutoarelor sale care, tăiau legumele,curăţau păsările şi băteau carnea pentru a o frăgezi. Un tânăr
ajutor de bucătar “cel ce învârteşte frigarea”, trebuia să învârtă tija, pe care se găsea carnea, deasupra focului. Nu era prea comod să stai timp îndelungat lângă vatră, care degaja o căldură insuportabilă. Pentru a coace pâinea, un cuptor în cupolă era amenajat în colţul şemineului. În mijlocul bucătăriei se afla o masă mare în jurul căreia se agitau ajutoarele bucătarului pentru a pregăti cina.

La etaj se afla o mare sală de luat masa şi pentru odihnă. În zilele de sărbătoare seniorul organiza mari banchete. Mai multe mese erau instalate în salonul mare, în formă de U, mijlocul rămânea liber astfel încât fiecare mesean putea admira scamatorii, trubadurii sau alte divertismente. Familia seniorului şi oaspeţii de vază mâncau la masa de onoare, mai înaltă decât cele ale altor comeseni. Sosirea servitorilor era anunţată totdeauna de sunete de trompetă. Invitaţii de vază erau serviţi în farfurii de aur sau argint, în timp ce alţii puneau alimentele pe mari bucăţi de pâine uscată. Fiecare poseda un cuţit dar, în general, mâncau cu mâinile. Ca şi în zilele noastre era rău privit cel ce făcea zgomot în timp ce mânca, dar unii seniori luau în râs acest lucru. Resturile erau distribuite săracilor care aşteptau la porţile castelului.

Nu trebuie uitate aspectele legate de igienă. Latrinele(WC) se găseau la fiecare etaj, unele deasupra celorlalte. Cele mai înalte dădeau direct în aer liber. Ele erau compuse dintr-un scaun din piatră, acoperit cu o bucată de ţesătură pentru a proteja de frig. Excrementele cădeau fie în şanţ, fie într-o groapă prevăzută în acest scop. Seniorul dispunea, uneori, de toalete proprii. Benzi de pânză jucau rolul de hârtie igienică iar, pentru a împiedeca mirosurile urâte, ierburi aromate erau puse pe jos.
Singuri, oamenii cei mai bogaţi îşi puteau oferi plăcerea unei băi calde şi parfumate, deoarece, aceasta costa destul de mult. Pentru a face o baie, seniorul depăşea salariul săptămânal al unui muncitor necalificat. Săpun, din ulei de măsline parfumat cu ierburi, era utilizat în sudul Europei din sec. al VIII-lea. În nord unde se foloseau produse locale făcute pe bază de grăsimi animale, răşini şi sodă, săpunul nu a fost introdus decât mai târziou.
Hainele murdare erau puse într-un vas, în care se punea săpun lichid, apoi se băteau cu un bătător de lemn.

Armele
Securea
Securea era la inceput arma pedestraşilor şi de abia din sec al XII
– lea cavalerii o adoptă. La sfârşitul sec. al XIII –lea, pedestraşii
adaugă un vârf ascuţit la capătul mânerului pentru a străpunge
armurile. Securea devine o halebardă.
Pumnalul
Mai mult sau mai puţin scurt, această armă se purta la centură.
Pedestraşii îl utilizau pentru a ucide cavalerii căzuţi la pământ. El
permite de asemenea sa pareze loviturile.
Ghioaga
O singură lovitură cu această armă era suficientă pentru a zdrobi
capul unui om. Ea nu este depaşită decât în sec. al XIV - lea când
armurile devin mai solide.
Arcul
Este o armă economicaă şi foarte veche. Pentru a evita ca săgetile
lor să fie oprite de scuturile inamice, arcaşii le trimeteau în sus,
asfel ca ele să cadă vertical spre adversari.
Tunul
Erau tuburi groase din fier, puse pe un suport de lemn. În
momentul tragerii, toată lumea se lăsa la pamânt, exceptând
trăgătorul chemat să pună focul în gura tunului.
Arbaleta
Este mai usor de manevrat decât catapulta pentru că poate să-şi
regleze tirul către toate direcţiile. Unele puteau lansa o săgeata de
5 m lungime la o distanţă de circa 50 de m.
Catapulta
Serveşte la lansarea unor pietre, animale moarte. Se acţionează
cu ajutorul a două roţi şi necesită oameni pricepuţi.
Berbecele
Grecii şi romanii îl utilizau des. Era o grindă lungă de lemn, având
capătul din fier şi era folosit pentru a distruge porţile şi zidurile.