Paul Goma (n. 2 octombrie 1935 în satul Mana, comuna Vatici, judeţul Orhei, Basarabia) este un scriitor şi disident anticomunist român.
Este al doilea fiu al unei familii de învăţători. Odată cu cedarea Basarabiei fostei U.R.S.S., în urma Pactului Molotov-Ribbentrop, familia s-a mutat în ţară. În mai 1952, Paul Goma era elev în clasa a zecea a liceului "Gh. Lazăr" din Sibiu şi a fost convocat la Securitate şi reţinut opt zile, după care a fost exmatriculat din toate şcolile din ţară, deoarece susţinuse în şcoală cauza luptătorilor anticomunişti. A reuşit să se înscrie la liceul "Radu Negru" din Făgăraş, pe care l-a absolvit în iunie 1953.
În 1954 a susţinut simultan examene de admitere la Universitatea din Bucureşti la filologie-română şi la Institutul de literatură şi critică literară "Mihai Eminescu". A reuşit la amândouă, alegând însă Institutul.
Din toamna anului 1955, a avut dispute la seminarii şi cursuri cu profesorii Radu Florian, Tamara Gane, Mihai Gafiţa, T.G. Maiorescu, M. Novicov, urmând ca în iunie 1956 să fie "judecat" de către rectoratul Universităţii. A luat naştere pentru prima dată "cazul Goma".
După înfrângerea revoluţiei maghiare din 1956 de către tancurile sovietice, în luna octombrie a aceluiaşi an, Paul Goma a predat carnetul de membru U.T.M. în semn de protest.
A fost arestat în noiembrie 1956, acuzat de tentativă de organizare de manifestaţie ostilă, fiind condamnat anul următor în martie la doi ani de închisoare corecţională, pe care i-a executat la închisorile Jilava şi Gherla. Ulterior a fost trimis cu domiciliu forţat în Bărăgan, la Lăteşti, unde a rămas până în 1964.
Neputându-se reînmatricula în anul III la Institut, în vara anului 1965 a dat examen de admitere la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti.
A publicat la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă romanul Ostinato şi a debutat la revista "Luceafărul" cu povestirea Când tace toba(1966). În vara anului 1967 a trimis prima variantă a romanului Ostinato în Occident.
În zilele invadării Cehoslovaciei de către armatele reunite ale Tratatului de la Varşovia în 22 august 1968, a avut loc lansarea volumului Camera de alături. A făcut cerere de primire în PCR.
La sfârşitul lunii august 1968, la Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă România, a avut loc şedinţa de primire în Partidul Comunist Român a unor tineri scriitori, cum sunt Mariana Costescu, Aurel Dragoş Munteanu, Adrian Păunescu, Alexandru Ivasiuc şi Paul Goma.
În 1969, la Uniunea Scriitorilor, a fost "judecat" pe motiv că un scriitor român, "mai ales când este un necunoscut, nu are dreptul să se comporte ca şi cum ar fi singur pe lume", avându-se în vedere demersurile sale de a publica romanul Ostinato în Occident.
În aprilie 1970, a predat romanul Uşa Editurii Cartea Românească, fiind respins de Marin Preda şi Mihai Gafiţa, ca urmare a pretinsei "decodificări", de către Alexandru Ivasiuc, a două personaje din carte, despre care se presupunea că i-ar întruchipa pe cei doi soţi Ceauşescu. Şi manuscrisul acestui roman a fost trimis în Occident.
În octombrie 1971, a apărut în limba germană, publicat de către editura "Suhrkamp Verlag", romanul Ostinato, lansat la târgul de carte de la Frankfurt. Paul Goma a apărut la stand cu acest roman cu titulatura de "carte interzisă în România". Imediat Dumitru Popescu a propus excluderea din partid a lui Paul Goma - pentru că "a pus în mâna duşmanului o armă cu care să lovească în patria noastră". Îl anatemizează Eugen Barbu, Titus Popovici, Dinu Săraru şi-l apără Mihai Novicov, Ion Lăncrănjan, Mihai Ungheanu, Darie Novăceanu.
La aceeaşi editură vest-germană, în 1972 a apărut şi romanul Uşa, preluat în 1974, în franceză, la Gallimard. Prin aceste cărţi Paul Goma a intrat în circuitul european, ajungând la mari şi nesfârşite conflicte cu autorităţile comuniste de la Bucureşti, culminând cu "Mişcarea Carta 77" şi soldate cu arestarea şi detenţia sa la Rahova.
La 20 noiembrie 1977, Paul Goma, împreună cu soţia şi copilul, au plecat în exil. Ajunşi la Paris, au cerut azil politic. Aici scriitorul a continuat lupta sa împotriva regimului de la Bucureşti şi a conducătorului lui, Ceauşescu. I s-a retras abuziv cetăţenia română.
Abia după revoluţia din decembrie1989 i s-au publicat şi în România o parte din cărţi. I-au apărut articole în revistele "Vatra", "Familia", "Timpul", "Jurnalul Literar".
Paul Goma şi familia locuiesc în continuare în Franţa. Nu este membru al Uniunii Scriitorilor, din care a fost dat afară în 1977, de către conducerea de atunci a uniunii, din care făceau parte, între alţii, şi Nicolae Manolescu, Ana Blandiana şi Ştefan Augustin Doinaş.
Paul Goma este în prezent apatrid, refuzând în 1980 oferta de cetăţenie franceză primită în acelaşi timp cu scriitorul ceh Milan Kundera. O petiţie pentru repunerea în drepturi a familiei Goma, semnată de 300 de persoane în 2006, a rămas fără rezultat.
În 2002, Paul Goma a scris eseul «Săptămâna roşie» 28 iunie - 3 iulie sau «Basarabia şi Evreii». În lucrare, autorul prezintă atrocităţile comise de populaţia neromână (printre care şi evrei) în timpul retragerii trupelor şi administraţiei române din Basarabia şi Bucovina, de după ultimatumurile sovietice din iunie 1940. Explicaţia autorului pentru fermitatea cu care regimul antonescian îi pedepsise pe evrei, după 22 iunie 1941, constă în răzbunarea pentru faptele reprobabile din anul precedent. Totodată, Goma militează pentru asumarea responsabilităţii evreilor pentru crimele comise contra românilor, şi este contra distorsionarii istoriei în vederea instituirii unui mit exclusiv al genocidului doar contra evreilor în scopuri politice (de dominaţie), economice (extorcare de fonduri) şi de culpabilizare a tuturor celorlalte naţiuni ne-evreieşti, fără o analiză critică a propriilor acţiuni criminale antiromâneşti (şi în general anti-goim), susţinute sau aprobate de cvasi-totalitatea cercurilor evreieşti.
Între anii 2002 şi 2005, eseul a cunoscut numeroase variante. Prima ediţie tipărită a apărut la "Editura Museum" din Chişinău (2003), cea de-a doua la "Criterion Publishing House", Bucureşti (2003), iar cea de-a treia la "Editura Vremea", Bucureşti (2004).
Este unul dintre cazurile cele mai tulburătoare ale literaturii româneşti. De neînţelegere, ignorare, injustiţie din partea contemporanilor au mai avut parte şi alte personalităţi aşezate "oblic" faţă de vremea lor, de la Macedonski la Stere şi Panait Istrati. Dar conflictul se înscria în ramele aşa-zicând ale normalităţii unei societăţi în care era admisă replica, în care controversa se putea desfăşura în voie. Spre deosebire de amintiţii săi înaintaşi, Goma a avut de înfruntat un sistem feroce antidemocratic, care nu-i lăsa dreptul de autoapărare, care nu-i îngăduia libertatea civilă. Lupta sa devansa cu mult limitele unei opacităţi estetice sau a unor neaderenţe de vederi politice care se pot tranşa în văzul lumii, audiindu-se toate părţile, chiar dacă una ar fi, într-o anumită conjunctură, defavorizată. Era o luptă cu Istoria, cu o Istorie intrată într-o perioadă de criză convulsivă din pricina instaurării şi îndelungatei persistenţe a totalitarismului roşu. Să nu uităm, căci în orice caz posteritatea nu va uita, un lucru elementar:
Goma a fost cel mai radical, cel mai sonor oponent al opresiunii comuniste din România, suficient de bine cunoscut şi în Occident ca un herald al unei eliberări la care şi-a adus o contribuţie morală de netăgăduit. Faptul că nu s-a împăcat cu realităţile strâmbe de după ’89, că şi-a continuat militantismul diversificându-şi nu o dată obiectivele, ni se înfăţişează nu în defavoarea dsale, ci, dimpotrivă, e un atestat de consecvenţă şi de loialitate faţă de un crez. I s-au contestat onestitatea, talentul, ba chiar şi... sănătatea psihică, în nădejdea vană că astfel glasul său îşi va reduce impactul cu conştiinţa noastră cetăţenească. Eroare. Cu cât minimalizările, aversiunile, insultele s-au acumulat (pe linia, de altminteri, a zvonurilor imunde lansate de Securitatea care s-a văzut incapabilă a-l doborî, cu atât dreptatea de fond a exilatului de la Paris a devenit mai convingătoare. Tratamentul de care a avut parte abia că a scos în relief latura bună a lucrurilor, i-a stimulat pe cei de bună-credinţă să reflecteze şi să ajungă, sperăm, la concluziile cuvenite. Explicabil, "războiul" de lungă durată al lui Goma are şi victime colaterale: unele greşeli de detaliu, exagerări sau lunecări ale patosului justiţiar într-o direcţie inoportună, precum cea a responsabilizării pentru fărădelegile comuniste ale unei întregi categorii etnice. Deşi n-am putea contrasemna chiar toate aserţiunile dsale, nu putem a nu desprinde linia de departe dominantă a acţiunii, putem spune eroice, care l-a specificat şi care-l impune ca pe o personalitate pilduitoare a epocii noastre atât de confuze. Oricâte obiecţii în bună ori rea credinţă i-am aduce, Goma se cade a fi socotit atât drept unul din scriitorii noştri de seamă, cât şi drept un reper moral de prim ordin.
Surse... Evenimentul Zilei/2006 & Wiki
Raspunde cu citat
