Draga prietene,
Nadejdea constituie sensul vietii, pentru ca este floarea stradaniei trecutului de a ne face viitor. In sensul propriu al cuvantului, ii da realitatea act al existentei. Constituie o structura a fiintei. Speranta admite un timp care apartine lumii si hazardului. Constituie un alt timp, care apartine persoanei insesi si libertatii. Acum e vorba nu numai de o experienta specifica din punct de vedere istoric, dar si foarte rara si cu un caracter cu totul special. Personal, n-am avut nici o experienta de acest fel, desi, uneori am impresia ca incep sa inteleg ca fiecare e liber sa vada in el roade ale unei mentalitatii speciale pe care nu stiu cum as putea sa le explic. Fiecare e liber sa-si dea seama, ca aici e vorba de experienta lui intima. Pai, cum sa privim viclenia lui de a incerca intemeierea casatoriei lui Victoras si Crinut? Pentru a putea intelege meschinul plan vreau sa ma intorc putin la el.
La timp desigur – era prin decembrie 89, in castelul din centrul Bucurestiului, tremura glasul codrilor de brad! Era facut un semn, aproape din primavara, sta pe ganduri. Ea, femeia, priveste-n noapte afara, (ramasese vaduva de prin ‘47).
Al ei suflet e furtuna, noaptea e gandirea ei!!!
Astazi, dupa atatia amari de ani e pusa-n randul celor mai de jos femei, dar in freamat si scandal apare pe calul alb -salvatorul. Se face liniste. Apare din spontaneitate. Nu prea era din preajma ei, era doar hranit de mana ei, de mic copil, educat de altii, pregatit parca pentru rasul ce urma sa vina. Avea priza mare la fii ei, siret ca vulpea.
Pai, stii, atunci cand cainele nu e in preajma cotetului, vulpea omoara toate gainile dupa care da cu coada, sterge toate urmele.
Totul a fost facut ca la carte si pentru ca avea priza la popor i se adreseaza dezinvolt femeii – ‘’m-ai inchis si pus in lanturi, am rabdat, dar azi, zi sfanta de Craciun, ma voi purta in chip pagan! “
Desi, de o buna bucata de vreme vedeam cum lumea plange, parca negrele blesteme si le amesteca. I-a luat copiii, e drept mai tarziu.
Usor, usor i- a omorat pe toti cei ce-o mai iubeau. Timpul trecea, codrii, brazii se indoiau de vantul cel fara mila. iI faceau sa dispara. Viitorul incepe sa sune sinistru cu un urlet de mormant.
Au trecut 22 de ani dar ea, femeia cu ochii de sfant, devenise trista si ganditoare, nemaigasind solutii.
Intelesese ca fii ei au parasit-o si era din ce in ce mai aproape de el. Iar urma sa se consoleze ca norocul ei v-a piere-n veci!
Iar lui de mult i-e draga fata, iar ea nu vrea sa inteleaga ca el si azi s-ar razbuna. Ea trece-n dulcea nepasare, pentru ca intelesese tot ce el planuieste.
Dar azi asteapta cu multa nerabdare sa vada nunta fiilor Victoras si Crinut. Si in timp de jale si amar, darul de nunta el vrea sa fie stramosii ce luptasera.
Si vreau sa-ti spun copila ce esti gata de-a pururea sa plangi, vreau sa-ti spun ca atunci cand tu esti trista inima mi-o frangi! Si mai stiu ca atunci cand tu plangi noi plangem. Stiu ca ti-e mila. Trecutul devoreaza viitorul, inainte ca vreo experienta prezenta sa se poata realiza prin durata. Nelinistea sufletului acestei naturi tinde neincetat spre viitor. Moartea lui a inceput in plina viata, iar incercarea de convietuire a celor doi – intr-o zi vor intelege si ei intr-adevar – vor cauta sa devina crestini.
Gigi Duduială
