Deseori tăcerea poate să exprime mai mult şi mai multe decât o desagă de cuvinte, vreo mie chiar, adică exact cât puterea brută de sugestie a unei imagini reuşite. Există tăceri auguste şi tăceri abjecte. Tăcerile ascund mari idei sau nesfârşite platitudini. Sunt tăceri timide, tăceri trufaşe, tăceri mincinoase şi tăceri revelatoare. Prin forţa lucrurilor, tăcerea îmi este mai mereu interzisă. Profesiile şi profesiunile de credinţă îmi cer să cuvântez mereu, să mâzgălesc docile pagini albe sau să acopăr cu graffiti-uri caligrafice colţuri claustrofobice de net. Sunt astfel un sclav al cuvântului, un slujbaş al silabelor şi un funcţionar al fonemelor. De aceea simt deseori nostalgia tăcerilor de dimensiuni siberiene pe care mi le permiteam cândva. Şi aş putea să dovedesc, la cerere, că am vocaţia tăcerii.
Inspiraţia, inamic natural al tăcerii, este şi ea meteosensibilă. Absenţa hibernală a inspiraţiei sugerează nu neapărat lipsa ideilor, Dumnezeu şi eu ştim câte pretexte pentru a prinde pixul sau a ţinti tastatura am avut în ultimele săptămâni, ci imposibilitatea de a le expune aşa cum îţi doreşti. Dar iarna siberiană, care şi-a subordonat un februarie întreg, bate acum în retragere şi lasă loc primăverii, anunţând şi renaşterea sinoptică a sinapselor. Riscurile revenirii în agora există însă, şi ele trebuie luate serios în seamă. Fiindcă tăcerea nu este doar poleită cu aur, ci şi cu ştaif filosofic. Aşa că, dacă te bate gândul să te faci din nou auzit, trebuie să fii conştient de faptul că s-ar putea să constaţi că ar fi fost mai inspirat să-şi prelungeşti absenţa din e-Turnul Babel şi că vocea-ţi firavă este acoperită de acelea care alimentează constant soundtrack-ul cacofonic al lumii virtuale. În România virtuală, ca şi în corespondentul ei real, se vorbeşte, se scrie şi se cântă mult. Şi cel mai adesea prost. Uneori, foarte prost. Aşa că mai bine taci. Sau ţipi.
În ultima zi a iernii noastre ruseşti, nu mi-am mai permis să tac. Doar era o zi scumpă la vedere, zi-nălucă, găselniţă a Papei Grigore al XIII-lea pentru a complica şi mai mult relaţia noastră problematică cu Timpul. Era ziua în care inspiraţia ieşea timid din hibernare, lucru care, după o lună plină de favoruri acordate unei nostalgii capricioase, readucea zâmbetul pe chipul exhibiţionistului din mine. Viscolul mi-a troienit neuronii îndeajuns de mult ca să mai scutesc un timp cyberspaţiul de alte luări de poziţie redundante. Alţii, cei care n-au nostalgia tăcerilor de gheaţă, şi-au dat cu părerea în continuare. Urmează şi pentru mine dezmorţirea, dar deocamdată numai Dumnezeu ştie cu ce o să-mi mai ocup spaţiul virtual. Dacă însă voi decide să mai şi tac, o voi face cu voce tare.
Davian Vlad
