Numele pictorului Ştefan Stoenică, fratele mai mic al artistului plastic Constantin Stoenică, mânat de nevoi în urmă cu un deceniu la muncă în străinătate, figurează în Registrul General de Proprietate Intelectuală din Madrid sub numărul 16/2006/4781, ca autor al studiului „Ampliacion misterios de la pintura de Leonardo Da Vinci” (Misterele picturii lui Leonardo Da Vinci). Documentul a fost eliberat la data de 13 septembrie 2006. Autorul spune că totul a început în anul 2005, când, într-un moment de graţie, a privit un poster ce o reda pe Gioconda dintr-un unghi anume.
„Un afacerist spaniol mi-a cerut s-o reproduc pe Gioconda, şi am realizat lucrarea pe care el a făcut-o cadou unui nepot al său. Apoi mi-a solicitat o altă reproducere tot după Gioconda şi am început să lucrez. Într-o bună zi, omul mi-a adus un poster mare care o reprezenta pe Mona Lisa. Posterul trebuia să îmi servească la observarea mai bună a anumitor detalii, în fine, să îmi uşureze munca. Ei, şi cum a intrat cel care mi-a comandat lucrarea în spaţiul în care lucram, a aruncat posterul îndoit pe masă. Din punctul în care eu mă aflam, privirea mi-a căzut oblic pe poster şi am putut întrezări astfel faţa Mona Lisei aşa cum nu o mai văzusem până atunci: o Mona Lisa cu trăsături bărbăteşti. Acela a fost momentul de graţie în care l-am văzut în marea operă de artă pe însuşi autorul ei”, ne-a istorisit artistul din Slatina.
El spune că, dacă ar fi să-şi schimbe ideea legată de faptul că femeia din tablou n-ar fi, totuşi, imaginară, singura variantă credibilă ar fi că artistul italian ar fi apelat la imaginea mamei sale, pe care a iubit-o enorm şi sub chipul căreia şi-ar fi ascuns propriul chip, existând, prin urmare, două tablouri într-unul.
Argumente
Varianta pictorului Ştefan Stoenică se înscrie în şirul lung al numeroaselor studii făcute de oameni de ştiinţă din mai multe ţări în jurul Giocondei, o inepuizabilă sursă de mistere pentru lumea contemporană, de la specialişti în domeniu până la milioanele de vizitatori care se perindă anual prin faţa tabloului expus la Luvru. Asupra modelului care i-ar fi pozat lui Da Vinci există multe supoziţii: ba că marele artist italian ar fi pictat-o pe mama sa, ba că model i-ar fi fost unul din ucenicii maestrului, Salai, un tânăr foarte frumos cu trăsături feminine, ba că pictura ar reprezenta-o pe soţia unui puternic comerciant italian care nu a mai ajuns să intre în posesia lucrării comandate pentru că autorul a plecat cu ea, neterminată încă, în Franţa, unde regele Francois I a cumpărat-o pentru Palatul Luvru, unde a rămas până azi.
Cert este că, privită din mai multe unghiuri, fizionomia Giocondei oferă privitorului stări, atitudini şi caracteristici contradictorii. Privită din partea dreaptă, ea are trăsături feminine; observată din partea stângă, fizionomia prinde trăsături de-a dreptul bărbăteşti. Dar unghiul din care trebuie să cadă privirea nu este totul.
„Ca ipoteza propusă şi susţinută de mine să fie înţeleasă în adevărul ei, trebuie ca lucrarea să poată fi îndoită până la un anumit punct. Lucru imposibil, însă, pentru că, în mod intenţionat (după mine), Leonardo Da Vinci a pictat această capodoperă pe lemn. Deci, trebuie lucrat cu reproduceri pe pânză sau cu foto-copii. Odată îndoită până la o limită a curbei, în lucrare se pot observa trăsăturile bărbăteşti – frumoase, de altfel – ale lui Leonardo Da Vinci. Teoria mea este că alegerea sa de a picta pe lemn a fost premeditată şi că totul a fost premeditat în cazul acestui tablou. Genialul artist cu tot dinadinsul şi-a ascuns chipul pictat în acest tablou; este un soi de mister pe care el l-a vrut, spun eu, o glumă cu posteritatea. Şi-o fi zis: «Căutaţi voi mult şi bine», dând postărităţii atât de mult de lucru”, afirmă Ştefan Stoenică.
Iluminat de această idee, artistul din Slatina s-a pus pe lucru: a executat mai multe schiţe în creion, arătând cum Gioconda „îndoită“ şi privită din mai multe unghiuri îşi schimbă înfăţişarea. Studiul ilustrat a fost prelungit cu text, pictorul slătinean îmbrăcându-şi ideea în argumente care i-au convins pe oficialii spanioli însărcinaţi cu recunoaşterea drepturilor intelectuale asupra noutăţilor că teoria lui Ştefan Stoenică este o noutate absolută. Autorul studiului şi-a trimis roadele muncii sale mai multor personalităţi şi instituţii de pe mapamond şi, în loc să se bucure ca unic autor al descoperirii sale, ideea i-a fost, spune artistul român, furată.
„Am descoperit şi am început munca la argumentarea ideii mele în anul 2005, dar, ocupat şi cu munca de zi cu zi pentru supravieţuire, am tot amânat să depun acolo unde trebuia lucrarea mea despre tabloul lui Da Vinci. Abia în 19 mai 2006 am ajuns să depun studiul la Registrul General de Proprietate Intelectuală din Spania. După verificările de rigoare, la 13 septembrie 2006 am primit înscrisul oficial prin care se recunoştea originalitatea studiului meu. Apoi, am înţeles că ideea mea ar fi făcut obiectul unui film documentar, dar eu nu l-am văzut. În tot cazul, ea, ideea, îmi aparţine şi o pot dovedi”, mai spune Ştefan Stoenică.
În anonimat
Deşi făcea parte din tagma artiştilor recunoscuţi înainte şi imediat după 1989, Ştefan Stoenică s-a văzut nevoit, în anii de după Revoluţie, să migreze în Occident pentru supravieţuire. Aşa a ajuns în 2003 în Spania, unde a cunoscut viaţa pe stradă mai multă vreme. Talentul său în artele plastice a fost apoi descoperit de reprezentanţi ai Crucii Roşii spaniole, care l-au integrat pe artistul român în seria unor manifestări culturale care cuprindeau expoziţii cu vânzare. Apoi, printr-o altă întâmplare favorabilă, el a ajuns să lucreze pentru nişte afacerişti spanioli, devenind prietenul unuia dintre ei, dar şi un apropiat al scenaristului şi regizorului Miguel Herberg. Multă lume a fost surprinsă de teoria românului, acesta beneficiind şi de preţuirea Reginei Spaniei şi a prinţului moştenitor Felipe de Asturia, cărora le-a trimis lucrarea şi de la care a primit scrisori de apreciere. Ca autor al unei lucrări de referinţă în interpretarea operei plastice a lui Leonardo Da Vinci, Ştefan Stoenică nu s-a schimbat cu nimic. El s-a întors demult în ţară pentru a intra în rândul anonimilor ei celebri care întăresc nefericita, dar adevărata zicală „Săracă ţară bogată”.
