Pe 24 ianuarie, chiar în zi „naţională”, de celebrare a Unirii Principatelor, iţindu-se pe televizor, după vreo două săptămâni de dispariţie în ceaţă, dl Băsescu n-a găsit altceva mai înţelept de făcut, decât să se zborşească, după vechiul obicei, la potrivnicii săi. A fost o reacţie marinărească, „veritabilă”, ca la tavernă. Căci întâiul cetăţean al ţării a uitat, ca şi-n alte nenumărate ocazii, că el poartă purpură şi aură prezidenţială; a lepădat iute onorabila vestimentaţie (n-am zis că s-a dezbrăcat de caracter, ca să vedem, încă o dată, că regele e gol) şi i-a făcut albie de porci pe duşmanii poporului. Simandicoasa asistenţă portocalio-udemeristo-uneperistă (cu Piedone şi Onţanu în păr) asista împietrită la acest spectacol. Românii (care-l iubesc peste poate astăzi) au văzut un chip speriat, opărit, ofuscat, cu ochiul acela cu pleoapă dublă, prevestitor de rele. Vocea, cu răsuflarea grea, trădând pierderea controlului, arunca groaznice anateme împotriva celor implicaţi într-o „veselie a demolării”, vitriola că pe nişte năpârci comunistoide pe alde Ponta, Antonescu, pe Iliescu, „abia ridicat de pe masa de operaţie”, punea la zid televiziunile mogulilor – foşti turnători la securitate (ca şi dl Băsescu, adăugăm noi), legăturile oculte dintre aceşti duşmani spurcaţi şi agenturili de la Chişinău, în frunte cu Voronin. Marţea – zice proverbul – sunt trei ceasuri rele. Ele or fi de vină că dom’ preşedinte ne-a făcut în seara de 24 ianuarie o penibilă demonstraţie de cât de necumpătat nu trebuie să fie un şef de stat şi cum înţelege dumnealui să dezamorseze situaţia explozivă din ţară.
Se spune că noaptea ar fi un sfetnic bun. Probabil că aşa s-o fi petrecut, la cumpăna dintre 24 şi 25 ianuarie şi cu inconfundabilul nostru cârmaci-jucător. Poate că doamna Maria Băsescu l-o fi dădăcit: Traiane, iarăşi sărişi calul. Una lume spurcată la gură cică ar fi zărit-o, sărind pârleazul în deal, chiar pe teribila şi irezistibila blondă a partidului şi cu persuasiunea ei şi-a consiliat şeful s-o lase mai moale în privinţa „parteneriatului cu poporul”; să joace, măcar o vreme, rolul preşedintelui înţelept, echilibrat, sfătos, conciliant, până se mai domolesc, dracului, Doamne iartă-mă! – huiduielile şi înjurăturile din „Piaţa Universităţii” şi din alte zeci de pieţe ale ţării.
Aşa s-ar face că, la „intervenţia cu românii” din 25 ianuarie, ne-am pomenit, pe sticlă, cu un alt Traian Băsescu. Unul căznindu-se teribil să fie calm, conciliant, credibil. Ne-a povestit pe larg ce-a făcut el pentru fericirea României, cum a vrut – şi în continuare nu se lasă – să reformeze statul, a zis în treacăt vreo două vorbe şi despre corupţie, a deplâns faptul că partidele, toate, nu sunt reformate şi modernizate. În fine, cam totul în ţară e cum nu trebuie, dând a înţelge că numai el, preşedintele, e altfel. Ştie ce are de făcut: „Sunt comandant de navă şi nu am ratat niciodată destinaţia. N-o s-o ratez nici acum, cu România”. Populaţia revoltată îi spune totuşi că a ratat destinaţia şi că ar trebui să plece. „Nu iau în consideraţie o asemenea soluţie” – răspunde el, arătându-şi o adevărată faţă şi trădând reversul.
