20 februarie 2013. Balta Craioviţei e încremenită. În mizerie. O mizerie colorată de hârtii, pungi, zdrenţe şi tăciuni, „ţesute” ca un covor, de vânt şi ploi. Copacii, câţi şi ce a mai rămas din ei, stau gobârviţi în tabloul infect, laolată cu aleile dezintegrate. Maidanezii întregesc imaginea. Sunt „nebunii” de pe tabla de şah, lihniţi de foame în aşteptarea primăverii, a resturilor aruncate în urma grătarelor spontane înşirate cu plăcere de craiovenii pofticioşi.
Un canal descoperit dă nuanţe olfactive, iar la ceva depărtare o cascadă mică ţâşneşte dintr-o conductă grosolană. Sunt buşteni şi vegetaţie împrejurul ei, aşa, ca într-un ansamblu de prezentare a unei frumuseţi naturale. Numai că apa nu e cristalină. Deloc. E apă de toaletă. Nici Dior, nici Chanel.
Şi mai este balta. Vedeta centrală a tabloului, străjuită de trestie şi papură. O minunăţie de natură moartă, spartă în două de un podeţ de ciment ce voia, demult, să imite lemnul. Dacă în urât poţi găsi ceva frumos, atunci asta e combinaţia perfectă. Gunoiul dimprejur completează perfect restul elementelor. De pe podeţ ai imaginea satelitară: stânga, dreapta, faţă, spate; câinii, gunoaiele, ierburile, copacii, apa din baltă, papura, trestia, cartierul, tramvaiul, păsările domestice şi sălbatice, caprele, curţile şi casele de pe „tărâmul” celălalt, de dincolo de Balta Craioviţei.
Lipsesc pictorul şi şevaletul. Ar fi frumos să găsească cineva ceva interesant în bucăţica asta de natură ticsită de probleme birocratice. Balta se supune oricum, oricui. Ţine doar pentru ea amintirile de demult cu bărci, pontoane şi oameni ca lumea.
Raspunde cu citat
