În liceu a fost prieten bun cu istoria și literatura română, iar firul vieții îl purta spre „Academia de Poliție”. A avut un imbold de moment, care i-a spus că „parcă, parcă e mai bine la Educație Fizică și Sport” și nu s-a înșelat. Daniel Mitruți nu regretă niciun moment că a lăsat uniforma de polițist pentru echipamentul de arbitru. Pe lângă sprinturile de la un capât la altul al „dreptunghiului verde”, craioveanul de 37 de ani îi învață pe liceenii de la „Bibescu” câte ceva din meseria sa de bază. Daniel Mitruți a vorbit pentru Craiova Forum despre ce l-a determinat să devină arbitru, dar și despre cum priveau copiii școala în vremurile trecute.
Reporter: Începuturile dumneavoastră în arbitraj…
Daniel Mitruți: Astea nu se pot uita. Am început în 1994 să fac școala de arbitraj la Craiova, datorită unui coleg de-al mamei mele, asistent șef la LSM (Laboratorul de Sănătate Mintală n.r.), Petrică Ștefan, care a fost arbitru la Liga întâi. Dânsul ne-a luat. Eram mai mulți care voiam să facem școala atunci. Dintre toți, numai eu am rămas. Asta a fost să fie. Dar începuturile au fost și sunt în continuare foarte grele în arbitraj. Trebuie s-o iei de jos, să arbitrezi foarte multe meciuri la juniori, în mediul rural, unde la început foarte greu se pot implementa legile jocului de fotbal.
R: Vă mai amintiți primul meci?
Daniel Mitruți: Da… Nu aveam mașină în perioada aceea. Am fost cu încă doi colegi la Leamna. Culmea, la Leamna a fost primul meci. Nu mai știu cu cine au jucat atunci, știu că era domnul Solomon (Antonie Solomon, fost primar al Craiovei n.r.) acolo. Ne-am dus ba pe jos, ba cu o căruță, de asta mi-a și rămas așa întipărit în minte. Din bucăți, așa am ajuns la acel meci.
R: Cum a fost debutul în prima ligă?
Daniel Mitruți: Am avut norocul să debutez în prima ligă cu Alexandru Tudor, la un meci Petrolul Ploiești – Concordia Chiajna. Pe atunci, Petrolul nu reprezenta ce reprezintă acum, dar era stadionul nou, era o emulație foarte mare. O atmosferă extraordinară! Nu am avut niciun fel de trac. Culmea, toți mă întrebau înainte dacă am emoții. M-am dus la acel meci ca și cum ar fi fost meciul cu numărul 100 la Liga întâi. Dar pot spune că asta i se datorează și lui Sandu Tudor, care știe să organizeze și să creeze o stare de spirit la fiecare meci, la fel ca majoritatea colegilor de la Liga întâi.
R: Cum se împarte meseria de profesor cu cea de arbitru de fotbal?
Daniel Mitruți: Cred că se completează una pe alta, dar, înainte de toate, fac parte din aceeași ramură a vieții, fac parte din sport. Mi-aș dori nu numai să se completeze, dar să și atrag cât mai mulți elevi de-ai mei către această, să zicem, până la urmă, meserie, pentru că, din câte se pare, cât de curând va fi o meserie.
R: Care este ponderea în ceea ce privește prezența elevilor la orele de educație fizică?
Daniel Mitruți: Pot spune că prezența la orele de educație fizică este destul de mare. Problema principală, ca să zic așa, este că avem doar o oră de educație fizică pe săptămână, ceea ce este îngrozitor. Dacă stai să faci un calcul, nu este nici o oră. Din cele 50 de minute cât înseamnă o oră de educație fizică, practic, un elev lucrează în medie 25-30 de minute, ceea ce este foarte, foarte puțin. Vreau să fac o paranteză… În timpul facultății și după, am fost la câteva ediții ale Campionatelor Universitare, în Turcia, organizate de Facultatea Boazici, din Istanbul. Pot spune că pe tot spațiul verde din acea facultate nu se putea sta, în schimb se putea practica orice voiai din sport. De la volei, până la fotbal….Super tare! Tot ca o paranteză, nu vorbesc de orele de educație fizică pe care le aveau cei care practicau educația fizică în cadrul Universității, ci vorbesc de numărul de ore de educație fizică pe care le aveau ceailalți, de la celelate facultăți din cadrul Universității, numărul de ore era… cât credeți? Şapte ore pe săptămână.
R: Ce faceți pentru a atrage elevii la orele dumneavostră de sport?
Daniel Mitruți: În primul rând, trebue să punem foarte mult accent pe jocuri, dar țin foarte mult ca elevii, în momentul în care termină un liceu, să știe să facă cel puțin o încălzire – o pregătire a organismului pentru efort și o influențare selectivă, cum spunem noi.
R: În cariera dumneavostră de profesor de sport ați avut la liceu elevi care au făcut mai târziu performanță?
Daniel Mitruți: Cel mai recent, și cu care am rămas prieten, este Costinel Gugu, care a jucat la Universitatea Craiova, la Târgu Mureș și la Severin, la Liga 1. Un jucător foarte bun. Îmi aduc aminte că, în perioada când juca la echipa a doua a Universității Craiova, era capitanul acestei echipe. E un caracter deosebit. Probabil că și datorită acestui fapt a ajuns să joace la Liga întâi.
R: Cum era Gugu la orele de educație fizică, mai tragea chiulul?
Daniel Mitruți: Încă din acea perioadă juca la Liga întâi și era normal să aibă și absențe, dar la orele de educație fizică venea și era foarte activ. Nu am avut niciun fel de problemă cu el, din contră.
R: Cum încurajați tinerii să facă sport?
Daniel Mitruți: De fiecare dată am zis că exemplul personal, sau puterea exemplului, este cea mai bună. Pot să spun că am o bucurie când copiii îmi spun că m-au văzut la televilzor la nu știu ce meci, când îmi urmăresc cu atenție prestațiile. Când îmi spun că trebuia să fac așa sau trebuia să fac altfel, dar la fel mă bucur și atunci când merg la antrenamente și văd elevi sau foști elevi că vin și fac mișcare.
R: Pe vremea când erați elev cum erau orele de educație fizică?
Daniel Mitruți: Ca și tematică, ca și schelet, ca și verigi ale educației fizice au rămas la fel. Eu am terminat în „Elena Cuza”, unde am avut parte de profesori extraordinari, de la care învățam foarte mult, deși în momentul respectiv eram setat să dau către Academia de Poliție. A venit o perioadă în care am zis „parcă, parcă e mai bine la Educație Fizică și Sport”. Nu mă căiesc că am facut-o, e o facultate extraordinară, pe care le-o recomand tuturor. Mai greu este după ce termini, aici mă refer și la salarizare și la probleme din învățământ, care sunt nenumărate, pornind de la infrastructură.
R: Veneau elevii cu mai mult drag la orele de sport, atunci?
Daniel Mitruți: Nu este vorba că veneau cu mai mult drag sau nu, este vorba că exista un alt respect pe timpul acela față de cadrele didactice și nu numai. Îmi aduc aminte că eram elev și știu că salutam femeile de serviciu de zece ori pe zi. În momentul ăsta, daca elevii salută un profesor de două-trei ori pe săptămână e un lucru bun.
Florin Tomescu, Luiza Roşulescu
Raspunde cu citat
