2014, un an în care tehnologia tinde să depăşească galopant posibilităţile noastre neuronale, prinde România într-o situaţie mai mult decât jenantă pentru o ţară membră a Uniunii Europene.
Învăţământul
Învăţământul românesc – sărac, hulit şi batjocori – este şi mai afundat de un scandal aruncat pe piaţă în luna decembrie (guvernanţii au aflat cu „stupoare” că se cer bani la şcoală), scandal care are, din nefericire, darul de a-i face şi mai huliţi pe dascăli, dar de a le şi închide gura în ceea ce priveşte orice cerinţă de a le fi asigurate condiţii normale (ce o însemna normalitatea în România?) de muncă şi de viaţă.
Uite şcoala, nu e şcoala
Iarna noastră, cu o singură zăpadă zdravană, ne arată „dragostea” guvernanţior pentru sistemul educaţional. Şcolile „de oraş” sunt inundate la ultimele etaje, în timp ce la cele de la ţară nici măcar nu poţi să ajungi. Şi, apropo de asta, oare le vom mai găsi după topirea omătului?
Plătim învăţământul gratuit
Administrativ, învăţământul e „rezolvat”: e dat în oblăduirea administraţiilor locale şi gata. Într-un oraş cu ceva resurse financiare, se alocă ceva firimituri pentru cârpire, şi, uite aşa, şcolile, „fardate”, sunt gata pentru un nou început. Construcţii vechi depăşite tehnologic, ineficiente pentru un act educaţional motivant şi performant. Mobilierul, ei bine DA, se achiziţionează din banii părinţilor, în majoritatea cazurilor. DA, părinţii dau bani pentru a le oferi condiţii bune copiilor lor. Dar, învăţământul e gratuit. Statul, prin guvernanţii lui, ne-a făcut pe noi, părinţii, să dăm bani – deşi musiu Pricopie n-a făcut acest exerciţiu al democraţiei, dar gura tot îi pute. Bani pentru: fondul clasei, fondul şcolii, manuale alternative, concursuri interşcolare, mobilier, echipament sportiv, mărţişoare, flori, cadorui şi orice alte porcărele, doar ca fiului, sau fiicei, să-i fie bine la şcoală. Dar – DA – învăţământul românesc e gratuit.
În ceea ce priveşte personalul didactic, deja vorbim de o bătaie de joc intolerabilă într-o societate civilizată. Salariile sunt mizerabile, condiţiile de muncă inadecvate, materialul didactic este inexistent, bonurile de masă scoase din uz, iar de respect faţă de cei care ne pregătesc pentru viaţă nici nu se mai pune problema. Problema învăţământului românesc, unul încă foarte performant – graţie părinţilor şi celor care chiar îşi rup coatele la catedră, şi-ar găsi o primă rezolvare în respectul arătat de întreaga societate: salarii decente şi o legislaţie în care dascălul are drepturi, iar şcoala este şcoală. Nu părintele, nu copilul, nu bunica sau alt neam trebuie să plătească aşa-zisul învăţământ gratuit. Apoi, am putea purcede spre un plan naţional de relansare a şcolii româneşti din punct de vedere administrativ şi legislativ.
Toţi cei care au preluat puterea în această ţară după decembrie 1989, prin acţiunile lor, nu au făcut decât să slăbească calitatea actului educaţional fiind, parcă, înfrăţiţi în a îndobitoci şi manipula tinerele generaţii.
Sănătatea
O altă mare durere a românilor o reprezintă sănătatea, poate chiar prima dintre marile probleme care duc la decăderea acestei minunate ţări şi a acestei minunate naţii. Spitalele, ca şi în cazul şcolilor, sunt construcţii învechite care mai au şi proprietatea de a „dobândi” în ziduri, tencuieli etc. viruşi şi bacterii care, cu trecerea anilor au devenit surse de infecţii. Ca şi în cazul învăţământui, este obligatoriu să se aplice un plan naţional de restructurare totală a acestui domeniu. Şi, DA, asiguraţii (re)plătesc, totuşi, pentru serviciile medicale. Iar medicii sunt propulsaţi de media în postura de hoţi, şnapani etc. O tactică guvernamentală care dă, din păcate, roade, pentru că toate cadrele medicale sunt băgate în aceeaşi oală şi categorisite într-un mod nedemn de majoritatea populaţiei.
Dascăli vs medici
Ca şi dascălii, cei din „armata halatelor albe” sunt prost plătiţi, umiliţi, jigniţi şi batjocoriţi cu orice ocazie. Prin proastele politici guvernamentale, de după 1989, „bravii” noştri conducători au făcut – şi graţie presei naţionale – ca două dintre breslele de bază ale oricărui stat să ajungă, în România, să se urască între ele pentru simplu motiv că toţi cei din sănătate au lunar bonuri de masă, iar cei din învăţământ, nu. Astfel, la prima solicitare de îmbunătăţire a actului medical românesc, tartorii de la putere le arată pisica – bonurile şi medicii aşa-zişi şpăgari.
Care-i adevărul?
Colac peste pupăză, zilele acestea ministrul – sau, mai degrabă, sinistrul – de resort aduce pe piaţă un scenariu halucinant: terorişti, minţi criminale, talibani etc. au infectat vaccinul antigripal. Cei slabi de înger au luat-o de bună şi au înghiţit această gogoaşă. Să ne întrebăm oare câte afaceri bănoase s-au stricat prin salvarea Institutului Cantacuzino? Oare nu cumva pe aici ar fi adevărul? Corporaţii internaţionale au pus umărul serios pentru a dispărea acest institut şi tot ceea ce producea el. Clasicul „Polidin” a fost făcut istorie. Oare de ce?
Show-biz permanent cu profesori şi medici şpăgari
În spitale, dacă ai neşansa de a te interna sau a avea pe cineva apropiat cu probleme este obligatoriu să-ţi asiguri un buget consistent pentru a-ţi achiziţiona: faşa, plasturele, aţa chirurgicală, punga(ile) de sânge, perfuzia, seringile, branula, hârtia igienică, becul etc.. Din păcate, majoritatea populaţiei înghite mizeria deturnată în media naţională şi nu face decât să-şi imprime sentimente de repulsie şi ură, atât faţă de medici, cât şi de dascăli. Oamenii tind să accepte acest show-biz permanent cu profesori şi medici şpăgari, acceptând indolenţa şi nepăsarea celor pe care i-au trimis în capul treburilor, cei care au obligaţia de a crea un cadru sănătos şi propice pentru dezvoltarea acestei naţii.
Cât timp cazuri de genul Elodia, Bianca etc. acaparează din ce în ce mai mulţi adepţi, este clar că societatea este una needucată şi nesănătoasă, iar viitorul nostru, ca naţiune, ridică mari semne de întrebare.
Mi-aş dori să văd, în viitorul cât mai apropiat, o ştire care să-mi arate că există un Domn’ Trandafir în fiecare judeţ al ţării. Urmată de o alta în care să descopăr că există un medic Irinel Popescu în fiecare spital al ţării. Îmi doresc…
Raspunde cu citat
