De vreo doi ani de zile, de când performantul cuplu Băsescu-Boc împărtăşeşte România şi s-a pus cu satârul pe veniturile românilor, nu aud decât sintagme imperative de genul: n-avem bai, strângem cureaua doar pentru plata lefurilor şi a pensiilor, altă soluţie nu este!
Drept că, urmare a acestor ciopârţeli iraţionale, economia s-a contractat; încasările la buget s-au subţiat, vistieria statului stă mai mult goală. Bani, şi încă mulţi, peste 30 de miliarde de euro, există, dar nu la dispoziţia guvernului (pentru ca ageamiii din subordinea piticului să-i toace şi pe aceştia, cum au tocat miliardele de la FMI), ci la Uniunea Europeană. Sunt fonduri nerambursabile cu destinaţia România, pentru o perioadă finită (2008-2013), care aşteaptă, începând de acum trei ani, să fie accesaţi pe baza unor programe şi proiecte investiţionale credibile. Proiecte pe care nu reuşim să le elaborăm, la rigoare europeană, spre a deveni eligibile.


Cum stăm cu absorbţia acestor fonduri? După doi ani şi jumătate de la debutul programului de coeziune suntem, ca în atâtea alte domenii, ultimii între ţările membre ale UE. Analizând situaţia, Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, o găsea dezastruoasă la finele lui 2010. Până la acea dată, România administrată de şleahta lui Traian Băsescu, marele jucător şi reformator, nu reuşise să acceseze decât ceva peste 3 miliarde de euro, adică doar o zecime din fondurile puse la dispoziţia ţării noastre. Diferenţa până la suma totală, de 33 de miliarde de euro, „este extrem de mare şi nu văd cum s-ar putea recupera”, până în 2013, concluziona oficialul de la Banca Naţională.
De ce nu dăm deloc înainte cu absorbţia? Nu s-au înfiinţat, ele, şi nişte departamente speciale, cu consultanţi „bine pregătiţi” de guvernul Boc, ca să ofere consiliere, să-i ajute pe investitori, să eficientizeze accesarea ş.a.m.d? Birocraţia e mare şi mafia (pusă politic la vârful acestor departamente) e şi mai mare, îmi mărturisea deunăzi un conjudeţean, investitor, scârbit, dezamăgit de „facilităţile” mai bine zis de contrele şi tergiversările de care s-a izbit în tentativele sale de a accesa bani europeni pentru nişte obiective investiţionale proprii. „Nu eşti membru de partid? - l-am întrebat - n-ai acolo, sus, pe la minister, ori la „regiune”, nişte pile?”. „N-am aşa ceva, eu fac afaceri, nu politică. Ştiu de la alţii, păţiţi, că trebuie să dai, să cotizezi cu 20, 30, 40 la sută din banii ceruţi, ca să ai succes. Prefer să mă rezum la ce am şi să nu mai investesc! - mi-a spus persoana, care, din motive lesne de înţeles, preferă să-şi păstreze anonimatul.


Alaltăieri, madam Udrea (fruntaşă, se zice, cu Dezvoltarea ei Regională şi Rurală pe România, la absorbţia de fonduri comunitare) a fost invitată, ca ministru, la Bruxelles, ca să dea socoteală de maniera în care gestionează aceste resurse, pupila prezidenţială a făcut deplasarea până acolo, a ars gazul cu nişte întrevederi aiurea şi s-a ferit să dea ochii cu parlamentarii europeni. L-a trimis în locu-i, la Comisia pentru Afaceri Regionale, pe secretarul de stat Răzvan Murgeanu, „specialistul” ministerului, care s-a încurcat în nişte „termeni tehnici” şi i-a lămurit buştean pe eurodeputaţii din comisie. Ştia dânsa că atât de pricepută era, că s-ar fi făcut de râs în confruntarea cu acei domni. Concluzia celor de la Bruxelles (jenantă pentru România) a fost că „Doamna Udrea sfidează Parlamentul European. Când invităm ministrul, el tebuie să vină!”. O uzanţă elementară şi de bun simţ! Nu poţi însă să-i ceri unuia, ca Lenuţa din Pleşcoi, s-o respecte.



Sursa: gazetanoua.ro