Cum, necum, în urmă cu câţiva ani, una dintre bijuteriile arhitecturale ale Slatinei, recunoscută şi apreciată şi mult mai departe de municipiu, casa Caracostea, situată pe stânga Bulevardului Nicolae Titulescu, atunci când paşii îl poartă pe călător spre partea de jos a oraşului, a intrat în patrimoniul unei instituţii bisericeşti. Nu am văzut pe chipurile slătinenilor care cunosc istoria acestui oraş expresii de mulţumire. O stare de spirit ciudată a marcat transferul imobilului de la un proprietar la altul. E ca şi cum cineva îţi zideşte sub fereastră, din bucăţi de beton, un zid. Nu te poţi opune pentru că e pe pământul lui, dar nici nu-ţi face plăcere. Accepţi starea de fapt şi doar atât. Păstrezi în tine sentimentele contradictorii, înţelegi că nu poţi să te manifeşti altfel…


Cu o viteză întâlnită doar la bieţii japonezi care reconstruiesc după cutremur, şefii popilor au făcut rost de bani, deşi i-au avut întotdeauna, şi au construit în jurul perlei arhitecturale a Slatinei de odinioară, un gard. Masiv. Din cele care se regăsesc în jurul puşcăriilor. Din beton armat, cu împletitură de fier forjat. Luxos. Din cale afară de scump. Revoltător de opulent pentru un punct de comandă al bisericii ortodoxe. Cea care niciodată nu a urcat sus, spre cotele edificiilor păgâne, sau ale catolicilor. Evident, cine construieşte un gard face asta pentru a limita accesul pasului şi a privirii celor care ar cuteza să meargă sau să vadă ce e dincolo de el. Nu spun nimic acum despre faptul că în aceste momente de criză profundă, internă, mult mai gravă decât cea pe care o administrează Băsescu şi Boc, nu se construiesc garduri. Drumul omului spre Dumnezeu, chiar dacă nu se împiedică de un gard, nu dă bine să-l aibă în faţă.


E o problemă, pe lângă altele care sunt, legată de acest edificiu care înconjoară un imobil pe care slătinenii nu-l mai pot vedea acum pentru că nişte popi l-au vrut doar pentru ei. Nu e cea care ţine de moralitate, de egoismul raportat la făţărnicia celor care promovează cuvântul Domnului, dar uită prea des să fie ei exemple în acest sens.
Din punctul meu de vedere, din umilul meu punct de vedere, al celui care, chiar dacă nu merge la biserică, ştie rostul crucii în sufletul său, în casa sa, gardul acesta nu poate fi văzut decât prin… echivalenţă. De câte ori văd un om cu mâna întinsă, cu nevoi adevărate, căci şi în tagma cerşetorilor sunt plagiatori, mă întreb din câte pâini, mai bine zis din preţul a câte porţii de mâncare o fi făcut gardul ridicat în jurul casei Caracostea? Poate ar trebui să am alte griji, dar cred că şi de asta trebuie să ne pese atunci când vrem să fixăm un reper în viaţa noastră, să-l luăm ca atare şi să mergem cu el în lumea de zi cu zi.



Sursa: gazetanoua.ro