Nimic din ce însemna cândva Sărbătoarea Pascală nu mai există astăzi. Nici măcar la ţară, acolo unde, cel puţin teoretic, tradiţiile se mai păstrează. Am avut proasta inspiraţie să merg vineri seară la Slujba Prohodului, în satul bunicilor, Movileni. Nimic din tot ce s-a întâmplat acolo nu te ducea cu gândul la cea mai dureroasă zi a Creştinătăţii, cea a morţii Mântuitorului. Principala preocupare a celor prezenţi în biserică era cum să prindă mai repede un scaun pe care să se aşeze, pentru ca mai apoi să poată sta liniştiţi la bârfă. Nici cei doi preoţi nu au fost mai implicaţi în tot ceea ce se întâmpla. Cu vocile stinse, cei doi şi-au făcut „datoria”, grăbiţi parcă să termine slujba cât mai repede. Era un haos total, toată lumea vorbea cu toată lumea, undeva, într-un colţ, un cor amărât citea Prohodul, că de cântat nu se putea vorbi.
Tinerii erau care mai de care mai gătiţi cu „ţoale” de discotecă, iar unii mai îndrăzneţi au reuşit chiar să şi „agaţe” ceva, dacă tot au venit până acolo.
Noaptea Învierii este un alt prilej de întâlnire. Dar ceea ce se întâmplă la Movileni depăşeşte până şi grotescul. Imediat după ce preotul iese din biserică şi spune „Veniţi de luaţi Lumină”, oamenii se îmbulzesc să-şi aprindă lumânările pentru ca mai apoi să se calce în picioare în drum spre cimitir. Nu ştiu de unde vine această „tradiţie”, dar trebuie să le duci morţilor lumină, iar cel care ajunge primul în cimitir este cel mai cel. Şi cam asta înseamnă Paştele la Movileni.



Sursa: gazetanoua.ro