Penita sufletului

**andubv** · 04-07-2010 18:04

Eu cel mai mult!

Nu-i loc sub soare să poţi pierde
Speranţa de a o avea
Ori să-ţi doreşti ca alinare
Duioasă-mbrăţişarea sa.

De îţi petrece zâmbet tandru
De bun rămas sau bun venit,
Îţi sfarmă sufletul în patru
De-l porţi în pieptul de granit.

Şi inima îţi înteţeşte
Cu focul viu ce stă să ardă,
De-ţi murmură dumnezeieşte
" Cel mai mult eu ".. E minunată!

Buzele ei, guriţa mică,
Pecetluiesc dulce visare,
N-ai cum să i te-mpotriveşti
Dorinţei sale arzătoare.

Suav, iubeşte-ameţitor,
Smulgându-ţi dragoste şi doare
De-şi lasă prada sânul ei
Căuşului palmelor tale.

Parfumu-i fin şi-al tău oftat,
Toată iubirea ce ţi-o poartă,
Îţi sunt păcatul încrustat
Pe-un petic mâzgălit de soartă.

**andubv** · 05-07-2010 19:16

Non-Sens, iubirea!

Sunt oameni care o viaţă-ntreagă aleargă,
Iubirea s-o găsească undeva;
Alţii, fără să mişte-un deget, doar aşteaptă
Dragostea să-i găsească, de va vrea.

Nici unii şi nici alţii nu sunt siguri
Că vor găsi ori că vor fi găsiţi vreodată
Şi simt că fără dragoste sunt singuri,
Dar speră să-şi găsească iubirea mult visată.

Fie că-s mici sau mari, stăpâni ori robi,
Avuţi ori sărăcuţi, deopotrivă,
De-s buni ori răi, modeşti sau poate snobi,
Dup-o fărâmă de iubire sufletul le strigă.

Blânzi ori tirani, meşteri sau rupţi în coate,
De Dumnezeu aproape ori atei,
Inculţi de sunt ori cu prea multă carte,
Doresc să aibă ale iubirii chei.

Iar când, în fine,-n viaţa noastră apare
Şansa să fim iubiţi ori să iubim,
Deprinşi cu căutări ori aşteptare
Uităm iubirea s-o mai preţuim.

Inregistrare emisiune "Penita Sufletului-Radio Come4Me"

**andubv** · 22-07-2010 01:41

Crima de a fi adolescent-Partea a sasea

Dacă ar fi să îmi amintesc cu mare drag de anii adolescenţei, de anumite perioade ale acesteia, zilele de vară în care îmi petreceam scurtele vacanţe la bunici ar fi dintre cele memorabile. Începând cu mânatul ciurdei satului, scăldatul la gârlă şi până la furatul ouălor de găină din cuibar, pentru care îmi luam seara o mamă de cafteală de la bunica, făceam tot ce îmi debita mintea de copil. Nu singur, că n-ar fi avut niciun farmec. Mă-nhăitam cu fratele cel mare, dar şi cu Dănuţ şi Călin, nepoţi ai vecinilor bunicii, de o seamă cu noi, veniţi şi ei în vacanţă să se delecteze prin praful drumului de ţară ridicat în văzduh de căruţele cu roţi de lemn. Şi nu putea lipsi celor patru muşchetari Daniela, verişoara noastră, cu trei ani mai mare ca mine, dar la fel de necoaptă şi zăpăcită pe cât de frumoasă, care ne aducea cozonac din chiler, ascunzându-l sub bluză , când eram pedepsiţi să nu mâncăm pentru te miri ce trăsnăi.

Trăsnăi care erau la ordinea zilei. Când scăpam pe uliţă, duşi eram. Prăduiam nucii încă în coajă, de nu mai ieşea culoarea maronie din palmele noastre toată săptămâna şi ne-nfigeam ca lăcustele în duzii din împrejurimi, apoi ne hlizeam unii la alţii şi râdeam de vineţiul dinţilor noştri. Plecam împreună “de vale” sărind în pasul ştrengarului, desculţi şi murdari, şi prindeam gâriţe, un soi de peşti mici cu solzi ca nişte ace la nivelul brahniilor, pe care îi aruncam pe malul pârâului cu tot cu acea vegetaţie verde cunoscută sub numele de mătasea broaştei, după care fugeam în lanul de păpuşoi şi încingeam un foc din coceni, pârleam peştele că nu se putea numi copt, şi îl serveam ca pe o delicatesă. Escaladam pantele de cătină şi culegeam fructele, un desert ce îţi făcea gura pungă, şi ne lăudam cu micile zgârieturi lăsate de arbuştii înţepatori, de care uitam instantaneu când vreunul dintre noi avea nenorocul să colecţioneze un spin în talpă. Aveam mai mereu senzaţia că timpul s-a oprit în loc pentru noi şi că suntem cei mai puternici din lume. Compusesem până şi propriul nostru cântec de drumeţie: “Patru putornici şi-o putoare”. Sărăcuţi cu duhul, ce mai. Şi ce fericiţi eram… Cântam cât să audă toată valea şi uliţa în drum spre casa bunicilor.

Zburau gâştele şi raţele care-ncotro, că ne plăcea teribil să le alergăm până se desprindeau de la pământ cu un găgăit asurzitor, că până şi preotul satului amintea la slujba de Duminică, în biserica, ce obraznicături de nepoţi are mama Ileana, mamaia noastră. Dar ne pasa? Noi eram mândri de colecţia de pene cu care ne gâdilam seara în pat până muream de râs.
Şi, bineînţeles, urma să fim pedepsiţi. Frica noastră era vătraiul de pe sobă, dar cine stătea să şi-o fure? Salvarea noastră era bunicul. Bunicul era un om blând. Nu ştiu de ce eram sufletul lui. Aşa îmi spunea: “Tiriplic, sufletul lu` tata…” Şi-mi zâmbea strângându-mă la piept. Poate pentru că îi semănam bucăţică tăietă sau poate pentru că în cele doua razboaie pierduse atâţia oameni dragi.

“Tataie, dar mai spune-ne o întamplare din război”, îl rugam deseori. Ştiam că până depăna el, bunica avea să vină cu laptele proaspăt muls. În ochii lui albaştri ca cerul se perindau parcă toate evenimentele acelor timpuri în câteva secunde, din care alegea o singură secundă pe care o aşternea într-o frumoasă povestire despre vitejia ostaşilor români. S-a stins câţiva ani mai tarziu. După el i-a urmat mamaia, căci drag i-a fost să îl aibă alături toată viaţa şi nu a putut îndura lipsa lui. Vacanţele la ţară au devenit de-atunci simple poveşti ale copilariei, pe care uneori le mai spun copiilor. Şi-i vad chicotind sau dându-şi coate, iar puştoaica nu se poate abţine să nu îmi spună: “Erai mare ştrengar şi făceai multe năzbâtii, tăticule. Ştii, când o să mă fac mare, o să mă fac şi eu bunică.”

**andubv** · 04-08-2010 22:46

Tu de ce îţi iubeşti soţia? Pentru că o iubesc, a venit răspunsul. Bine, şi de unde vine răspunsul? Din suflet, mi s-a spus. Dar ce este sufletul? Am întrebat în stânga şi în dreapta. Acelaşi răspuns de fiecare dată, acelaşi gest de ridicat din umeri urmat de raspunsul: “Sufletul este suflet” . Si câţi dintre noi nu ne-am plâns de nenumarate ori că ne doare. Sufletul, componenta spirituală a persoanei umane, creată de fiinţa divină, căreia îi poartă şi chipul; ratiunea şi libertatea. Raţiunea nu vine din hoitul numit creier ca şi mâna sau piciorul, organe de altfel, ci din spirit. O persoană completă înseamnă suflet şi trup laolaltă. Numai aşa poţi coexista alături de celălalt. Când te îndrăgosteşti, în prima fază nici macar nu te gândeşti la plăcerea trupească, ci la cât de minunată este persoana respectivă, sufletul este cel care raţionează afinităţile. Ulterior se descătuşează atractia sexuală, cea care o completează pe cea spirituala, sufletească. In perioada tinereţii facem cu toţii aceeasi greseală. Barbati fiind, ne căsătorim sau avem relaţii sub impulsul atracţiei fizice pe care o confundăm cu dragostea. Este frumoasă, delicată, sociabilă, are un zâmbet minunat şi ne simţim bine în prezenta ei, având acel confort psihic dat de faptul că ne aparţine. Defilăm cu ea la braţ, cu fruntea sus şi pieptul înainte, şi nu ezităm să-i spunem atât ei cât şi apropiaţilor că o iubim. Dar oare ştim cu adevarat ce înseamnă să îţi iubeşti soţia şi mai ales DE CE?

De ce, pentru că odată cu maturizarea relaţiei, ajungem să cunoastem calităţile reale ale persoanei alături de care convietuim. Iubirea nu este un foc de paie, un moft sau o iluzie din perioada adolescenţei. Iubirea este sentimentul suprem care se solidifică odată cu trecere timpului între doi oameni. Este sentimentul care îţi conferă stabilitate şi îţi întregeşte rostul.

**andubv** · 27-10-2010 23:07

..şi pe amândouă le-am iubit la fel cum iubesc viaţa. Pe fiecare la rândul ei. M-am întins zile-ntregi şi nopţi de-a rândul după Ghinda, rătăcind priviri prin pădurea în care crescusem împreuna. Am plâns de fericire şi am zâmbit îngropând dureri în lungi aşteptări menite să ne aducă împreună. Când a venit vremea să o ating, am întins mâna... Ce luciu! Ce formă uluitoare! Ce... cădere pe pământ a avut alunecându-mi printre degete...

A mai trecut un timp, timp în care nu am ridicat capul din pământul din care Ghinda nu s-a mai trezit. I-am fost copacul credincios. Numai buruienile şi-au făcut loc . Dintre toate, Neghina s-a hrănit din plin cu lacrimile mele, apoi mi-a spus că, dacă am să continui, va creşte până nu voi mai putea vedea nimic. Şi atunci, copleşit şi fără scăpare, o voi iubi pe ea. Cine stătea să se uite la o neghină şi să-i dea crezare? Eu nu. Am privit indiferent, fără să observ când a crescut şi s-a înfăşurat în jurul meu, oprindu-se în dreptul inimii şi dictându-i ritmul în care avea sa bată. Şi a bătut aşa cum şi-a dorit, cu iubire. Când am simţit că mă sufocă, am desprins-o din pieptul meu şi cu toată dragostea mărturisită am azvârlit-o cât colo în speluncă să nu-i mai gust otrava. Neghina mai trăieşte şi acum căutând stejari falnici pe care îi vlăguieşte de sevă. E atât de mare pădurea.. Eu mi-am adâncit rădăcinile să nu mai aud vântul aducător de cuvinte deşarte.

**andubv** · 11-11-2010 23:15

Crima de a fi adolescent-Partea a şaptea

O vorbă din bătrâni spune că bătaia-i ruptă din rai, iar în materie de vorbe bătrâneşti, am fost dintotdeauna cel care s-a lipit de ele până-n măduva oaselor. Cum să uit eu cureaua din piele a tatălui meu, cu care ne plesnea când şi când, alergându-ne în jurul mesei din sufragerie? Cum să uit de sfânta lingură de lemn ce ne altoia pe noi, adolescenţi în plin proces de transformare, peste umerii vanjoşi, atunci când ne scoteam din pepeni parinţii? Noi chiar eram copii buni, numa` că ne mai lua valul câteoadată, iar dacă valul ăsta ne ţinuse din clasele gimnaziale şi până la liceu.. era vina noastră, a mea şi a fratelui meu? Curgeau belelele gârlă, căci inventivi cum eram, nu scăpam nicio ocazie să facem tot ce ne trecea prin cap. Actor sau preot ar fi trebuit să mă fac, aşa îmi spuneau rudele. Actor pentru că reuşeam să mimez cu brio suferinţa şi să inspir milă, dar şi pentru că imitam actori celebri, iar preot pentru că îmi permitea vocea, iar lucrul acesta ieşea în evidenţă în preajma sărbătorilor de iarnă, când plecam cu trupa de colindatori pe la casele oamenilor, moştenind astfel talentul părinţilor. Dar cum rudele mele nu au avut niciodată veleităţi de ursitoare, m-am trezit într-o bună zi în slujba statului, la fel ca fratele meu mai mare, poliţist. Dar asta este o altă poveste...

Ce copil nu-şi doreşte să aibă propria ambarcaţiune, frumos finisată şi lăcuită, construită în detaliu? Admiram fiecare bărcuţă în miniatură la “Casa pionierilor” şi visam să avem una proprie. Între timp, exersam concursurile cu beţe de chibrit prin apa din canalizarea din faţa blocului, atunci când prin capacul canalului cu 6 găuri ţâşnea apa ca dintr-o fântână arteziană. Ne adunam toţi copiii, aliniam beţele de chibrit la start şi incursiunea bărcuţelor cu catran devenea o adevărată aventură printre suvoaiele de apă ticsite de resturi menajere. Nu mai conta că ne udam până la genunchi sărind peste bordură, importantă era competiţia şi mândria de a fi printre câştigători. În acea zi de toamnă am pierdut locul pe podium nu din cauza nepriceperii mele de a înlesni avântul băţului de chibrit, ci din cauza faptului că am fost plăcut surprins să găsesc un balon plutind pe apă. Cum baloane nu găseai nici măcar la ziua vreunui vecin, am băgat mâna în apă şi bucuros l-am scos, după care l-am scuturat bine şi, cu voioşie, mi-am împins tot aerul din plămâni prin buzele lipite de cauciucul răsucit pe margini, umflându-l în întregime. I-am făcut un nod ca aerul să nu mai poată iesi, după care, alergând printre copii, am început să strig în gura mare: “Am găsit un baloooon! Uraaaaa! Ce supeeer! Şi nu e spart, e buun!” Şi ţopăiam atât de fericit, că am uitat şi de barcă şi de competiţie! Fericirea mea n-avea să dureze mult.. Tot entuziasmul meu a fost curmat de strigătele mamei, care iesită pe geamul de la bucătărie, încerca să îmi explice că acel balon e plin de microbi şi alte boli, să nu-l mai bag în gură: “Aruncă-l măi copile, o să faci bube la gură! Tu nu vezi din ce apă mizerabilă l-ai luat?” Sigur, eu nu văzusem nici măcar că este un prezervativ, pentru că nu ştiam cum arată unul, iar mama nu ar fi pronunţat în veci cuvântul pentru a mă lumina. Şi chiar am întrebat de ce este aşa decolorat balonul... Clar nu din cauza apei, dar aveam să aflu asta mult mai târziu..

Uneori, când trec prin faţa blocului în care am locuit atâţia ani şi se întâmplă ca din canalul din susul străzii apa să ţâşnească din nou ca o fântână arteziană, îmi fac loc printre copii, mă uit de jur-împrejur, scot discret un pai de chibrit de prin buzunare, îl aşez pe apă şi privesc competiţia cu propriul trecut de la distanţă. Şi zâmbetul de pe chipul meu trădează nostalgia acelor vremuri. Cândva, voi avea propria mea ambarcaţiune, îmi spun şi-acum...