cei care în copilărie nu se întorceau seara de la joacă murdari și încă plini de energie nu și-au trăit cum trebuie anii inocenței. cicatricile din coate și genunchi demonstrează asta.
calculator și internet aveam când eram mici, dar parcă nu ne atrăgeau la fel de mult ca acum. era mai frumos să te joci în spatele blocului cu prietenii decât să împuști monștrii pe monitor, cel puțin în cazul meu. calculatorul l-am primit de la o rudă care nu mai avea nevoie de el, nu că aș fi avut mai mulți bani atunci. internet aveam prin dial-up și mă jucam pe miniclip, dar oricum mă plictiseam repede că mergea ca naiba.
când veneam de la școală, mă grăbeam să-mi fac temele și după o întindeam afară. mi se rupea de școală, fiindcă ăia mai mari îmi tot ziceau să mă joc cât mai mult acum, că după n-o să mai pot. eram printre cei mai proști din clasa mea în 1-4. nici în prezent nu e mai diferit.
mingea de cauciuc a fost un element crucial al copilăriei fiecăruia dintre noi. cu ea spărgeam geamuri, rupeam flori, loveam oameni, îndoiam portiere, rupeam oglinzi retrovizoare, speriam câinii maidanezi sau babele cardiace. cine nu dădea cu mingea în grădinile improvizate de la blocuri și intra după ea ca s-o recupereze, contra cronometru, adică până să iasă cineva cu aracu după tine, nu s-a distrat suficient în copilărie. de fapt niciunul dintre noi nu s-a distrat suficient, puteam și mai mult.
să nu uităm de tubermane, sportul verii. când se termina școala, îmi făceam stocuri de hârtie pentru săgeți din caiete și le infigeam dracu’ mai știe pe unde. am avut un singur tuberman în toată viața mea. încă îl mai am. ne căram cu hârtiile prin pantaloni ca să facem săgeți, ascunși prin boscheți și pe după mașini. mi-e milă de oamenii care mi-au incercat săgețile, că ale mele erau destul de dureroase. mai erau și tipul ăla de praștie făcut dintr-un gât tăiat de sticlă cu partea unde ar trebuie să fie dopul acoperită de orificiul pe unde intră aer in balon. ălea chiar făceau victime.
pitulușu, șotron, rațele și vânătorii, baba oarba ori fete, filme sau băieți, melodii sau cântăreți ne jucam des. ultimul, în ciuda numelui destul de retardat, era chiar frumos. dacă am uitat vreunul, amintiți-l voi, că poate-mi scapă. chiar erau amuzante și-ți făcea plăcere să le joci. și acum simți cam aceeași satisfacție.
albumele ălea cu Pokemon și Dragon Ball Z le mai ține minte careva? făceam schimburi de abțibilde și diaree de la atâtea cornuri cu ciocolată. ne spărgeam alocația și banii primiți de la bunici sau rude pe el, pentru ca să-l completăm și să primim game boy-ul ăla galben. da chiar, cât de șmechere erau desenele ălea. parcă Dragon Ball Z era la prânz pe TVR1 și Pokemon dimineața, dar nu mai țin minte pe ce. vedeți acum, japonezii ne-au influențat încă din copilărie.
parcă și dulciurile erau mai bune. chiar dacă nu mâncam chiar foarte des, poamele erau la fel de bune. niciodată n-am să înțeleg de ce babele și moșii ce aveau pomi în grădina blocului nu te lăsau să iei fructe din el, că oricum nu le mai lua nimeni în afară de noi. apropo, Frutti Fresh e aproape la fel de bun ca înainte. mâncam poiana, biscuiți, Smash, eugenii, boni bon, gume turbo și lipeam abțibildele pe ușa frigiderului.
copilărie noastră a fost frumoasă, n-avem de ce să ne plângem. am trăit-o la fel ca rapperii nostalgici ce și-o descriu sau povestec prin melodii.
apropo, de cazemate vă mai aduceți aminte?
nu știu câți o să mă luați la mișto cu postul ăsta, dar unele lucruri chiar merită amintite. pe craiova forum aproape toată lumea gândește altfel.