Mesaj iniţiat de
rena
pai, da, nu e nimeni in masura sa-mi tina morala, nu asta e ideea, ai dreptate...
nu mi-a trebuit atat de mult timp, 6 ani, ca sa-mi dau seama de asta... lucrurile s-au racit treptat cam in ultimul an... am inceput sa locuim impreuna o mare parte din timp, au aparut multe neintelegeri "domestice"; si-a facut prieteni "profitori" cu care nu-mi placea sa iesim... ne certam din lucruri banale, nu ma mai simteam importanta pt el, lucra de dimineata pana seara, firma devenise viata lui, am discutat cu el de multe ori despre asta si l-am rugat sa incerce sa redevina omul de care ma indragostisem, ca altfel ma pierde; era totul ok maxim o saptamana (dupa discutii), apoi situatia era aceeasi; de dragul anilor frumosi, am tot incercat cam un an sa fac compromisuri, dar ma raceam tot mai mult, plangeam tot mai mult (fiecare are nevoie sa se simta important pt partener, sa i se arate iubire, sa i se acorde timp, tandrete etc, nu?!); diferentele devenisera insurmontabile; el ma iubea cu vorbele... si intr-o zi, n-a mai fost de ajuns. si am zis: 'stop!'. nici nu-i venea sa creada. a plans mult, zicea ca nu intelege. ca ma iubeste. dar nu m-a induplecat, in sufletul meu eu intelesesem ca, mai devreme sau mai tarziu, tot ne-am fi despartit; si am preferat sa fie "mai devreme", ca sa nu-i sporesc suferinta mai tarziu (el se gandea la casatorie...). i-am spus ca intr-o zi o sa-mi multumeasca. si o sa inteleaga. nu l-am lasat sa-mi vada vreo lacrima, ar fi inteles gresit. a ramas doar iubirea de frate pt el. ma intrebi de ce; pt ca au fost vreo 5 ani in care am impartit muuuulte lucruri, bune sau rele; am invatat multe impreuna, ne-am sprijinit, ne-am bucurat unul de reusitele celuilalt, asa cum fac fratii. dar in cei 5 ani fusese ceva in plus: pasiune. pt mine murise; un an m-am straduit sa adun toate firimiturile de pasiune ce-mi mai ramasesera, dar "pasarea mea phoenix" nu a functionat. am ramas cu amintiri (acum, dupa cativa ani, mi le amintesc doar pe cele frumoase) şi cu siguranţa că ceea ce am facut a fost cel mai pur altruism din lume. am scris in agenda cateva pagini dupa acea despartire, cand le citesc si azi imi vine sa plang; a durut rau. el nu le-a citit niciodata; poate o sa va impartasesc cate ceva, daca vreti... cam asta e povestea mea...