Cum ascunzi un avion nu numai de ochii iscoditori, dar si de aparatura de detectie? Nu e vorba sa-l ascunzi intr-un hangar; asta poate oricine. Cum il “ascunzi” in timp ce zboara? Cum faci ca in loc de o uriasa masinarie zburatoare incarcata cu bombe, cei care il cauta sa aiba impresia ca prin fata lor si a radarelor trece doar ceva cu putin mai mare decat o libelula?
Cum ajungem in URSS fara sa ne vada nimeni?
In anii ’70 ai secolului XX, armata americana avea nevoie de un inlocuitor pentru deja batranul B-52. Era nevoie de un avion care sa poata transporta bombe atomice pe distante mari (pana in Uniunea Sovietica, de pilda, pentru ca ne aflam in plin Razboi Rece) in doar cateva ore. Deci, avem nevoie de un avion rapid, puternic, dar care sa nu poata fi usor reperat de inamic. Cum procedam? Sa camuflezi un ditamai bombardierul, clar nu e usor. Licitatia pentru executarea proiectului a fost castigata de Northrop Grumann, o firma specializata in armament, care a cheltuit miliarde de dolari si aproape 10 ani de cercetari pentru a dezvolta acest proiect ultrasecret.
Dar rezultatul, din punct de vedere tehnic, este exceptional: bombardierul cu deschiderea aripilor de 55 metri apare pe ecranul radarului doar ca o goanga mai maricica. Asa a luat nastere B-2, “bombardierul invizibil”, una dintre cel mai avansate aeronave actuale, in ceea ce priveste “rafinamentul” tehnologic cu care a fost conceputa si construita. B-2 e un avion urias, dar pe ecranele radarelor apare mai mic decat o vrabie. Cine sa se teama de ceva atat de micut, care zboara prin preajma? Poate asa ceva sa transporte arme periculoase, ca de pilda bombe sau rachete? Ei bine, DA!
737 de milioane de dolari a cheltuit USAF (Fortele Aeriene ale SUA) pentru constructia unui singur B-2. Cu echipament si armament, pretul unui singur astfel de avion ajunge la peste un miliard de dolari.
O constructie revolutionara
Prin ce se deosebeste acesta constructie de cea a avioanelor obisnuite? Un avion obisnuit are, dupa cum stiti, un fuselaj (corpul), doua aripi si o coada ce are atasate ampenajele cu rol de stabilizare si comanda. Pilotul manevreaza avionul prin ajustarea componentelor mobile ale aripilor si ampenajelor. Aceste schimbari modifica fluxul de aer in jurul corpului avionului, facandu-l pe acesta sa se inalte, sa coboare sau sa vireze.
Bombaradierul B-2, in schimb, arata cu totul altfel. Corpul sau e, practic, o singura aripa uriasa, care arata ca un bumerang. Acest design e mult mai eficient. In loc ca aripile sa sustina greutatea avionului, aici tot corpul – aripa unica – genereaza portanta, sustinand avionul in aer. Aceasta forma revolutionara reduce si rezistenta la inaintare, generata de frecarea cu aerul. Are si alte caracteristici care il fac remarcabil: nu are sistemele de stabilizare folosite de alte avioane, dar pilotii sai nu se plang deloc; dimpotriva, declara ca aeronava zboara la fel de lin ca un avion de vanatoare. Una peste alta, o mare eficienta, care face din B-2 un avion rapid, chiar daca nu cel mai rapid . Viteza lui e cu putin sub cea a a sunetului – subsonica – dar atinge oricum cca 300 m/s. Iar bombardierul are o autonomie de zbor de 11.000 km; daca este realimentat o data, poate zbura peste 18.000 km. E, asadar, destul de rapid pentru a ajunge oriunde in lume in rastimp de cateva ore.
20 de avioane invizibile de acest tip sunt inca in serviciul USAF
Daca nu chiar invizibil, in orice caz greu de observat
In mod ideal, un avion militar “invizibil” ar trebui sa se strecoare neobservat prin apararea antiaeriana a adversarilor si sa fie capabil sa atace si sa distruga tintele inamice fara a se angaja vreodata in vreo lupta. Denumirea de “invizibil” nu e cea mai adecvata, pentru ca nu descrie complet situatia: avionul n-ar trebui sa fie doar nevazut ochilor umani, ci si neauzit de catre urechea umana si de nedepistat de catre sofisticata aparatura militara utilizata azi pentru detectarea a tot ce misca. Termenul folosit in limba engleza este stealth, care acopera mai bine intelesul de “nedetectabil” din mai multe puncte de vedere. Acest avion nedetectabil infrunta deci mai multe provocari, toare rezolvate prin solutii ingineresti de varf. O parte dintre ele sunt cunoscute, dar exista, in tehnologia stealth, si multe aspecte care constituie secrete militare bine pazite.
In primul rand, avionul trebuie sa se confunde cu fundalul – cerul. Daca vechile avioane erau vopsite cu modele de camuflaj care rezolvau partial problema, B-2 zapaceste observatorii si datorita formei sale triunghiulare. Privind de la sol, nu e usor sa-ti dai seama incotro se indreapta avionul, cu atat mai mult cu cat acesta – gratie constructiei speciale a motoarelor – nici nu lasa in urma lui tipicele dare de vapori. Apoi, avionul trebuie sa fie cat mai silentios – si este. Motoarele sale, spre deosebire de motoarele celor mai multe avioane, sunt “ingropate” adanc sub carcasa, ceea ce amortizeaza zgomotul, iar datorita formei aerodinamice foarte eficiente a aeronavei, nici nu opereaza la puteri foarte mari – o alta modalitate de reducere a zgomotului.
B-2 poate fi realimentat in aer. Debutul in razboi a fost facut in Kosovo, in 1999. De atunci, bombardierul a mai fost operat in Afghanistan si Irak
Avionul care-si schimba vesmantul
Cum reuseste insa B-2 sa evite sa fie “prins” de catre detectoarele de infrarosii? Acestea opereaza luand urma unor surse de caldura, astfel incat tintesc cu precizie jeturile de gaze fierbinti care tasnesc din duzele de evacuare ale unui avion obisnuit. Dar, la B-2, aceste gaze trec prin dispozitive de racire inainte de a fi eliminate. Mai raman doua probleme: cum sa se fereasca de radar si cum sa ascunda campul electromangnetic pe care il genereaza, intrucat si pentru asta exista detectoare? Dar B-2 le rezolva si aceste dificultati. Este proiectat in asa fel incat sa retina radiatia electromagnetica produsa de functionarea aparaturii electronice de bord. Semnalul radio emis pentru comunicarea cu baza este slab si precis directionat, facand dificila interceptarea lui.
Corpul avionului este construit din materiale compozite speciale, la care se adauga si straturi suplimentare de materiale, sub forma de vopsele si folii, toate absorbind undele radio emise de radar, astfel incat acestea nu se mai intorc la sursa. Aceste materiale sunt foarte scumpe, cu atat mai mult cu cat trebuie frecvent inlocuite. Dupa ficare misiune a bombardierului invizibil, echipe de tehnicieni muncesc din greu la refacerea “imbracamintii” avionului. In plus, designul special al aparatului deflecta (reflecta intr-o alta directie decat aceea din care au venit) undele emise de radar, la fel cum o oglinda inclinata nu mai reflecta imaginea celui care se priveste in ea, ci o imagine a partii de sus a incaperii. Alte portiuni din aparat nu sunt plane, ci prezinta suprafete curbe care se comporta ca niste oglinzi convexe, reflectand undele care ajung pe suprafata lor nu inapoi spre sursa – cum ar face o oglinda plana pozitionata in fata sursei –, ci undeva… aiurea, in spatiu.
Cel mai scump accident din istoria aviatiei americane: pe 23 februarie 2008, un B-2 se prabuseste aparent inexplicabil la cateva secunde dupa decolare. Pilotii scapa nevatamati, dar paguba se ridica la 1,4 miliarde dolari.
In aceste conditii, semnalul care se intoarce la receptorul radarului este foarte slab. Ori, cum radarul evalueaza marimea si materialul din care e alcatuit un obiect – si, in consecinta, posibila identitate a unui obiect – in functie de intensitatea semnalului de intoarcere, e clar cum un avion enorm poate parea, pe ecranul radarului, doar cat o vrabiuta. O vrabiuta plina cu bombe!
Raspunde cu citat
Mesaj iniţiat de soqarit
...si,daca radarele chiar nu detectau stealth-urile...se cam intampla sa cada singure
