Mă prefac adesea că nu-mi pasă. De multe lucruri. Poate ceea ce scriu acum va suna dur, de aia sunt gânduri cu zimţi. Dar nu-mi pasă. N-am o ţintă anume, un scop, un spectru, o viziune, o concepţie. E doar produsul unei stări patologice a psihicului.

N-am suportat niciodată să pierd un lucru, un ceva. N-am suportat să fiu pe locul secund. Şi poate uneori am greşit, am interpretat eronat problema, căci am dat înapoi uneori de teama de a pierde acel lucru. De ceva timp mi-am zis că orice ar fi, merg înainte, nu mai privesc în dreapta şi în stânga, merg drept şi înfrunt obstacolele. M-am remarcat unde trebuie, am tăcut din gură în alte părţi, dar tot s-au găsit unii care să comenteze. Am să detaliez altădată, unele impurităţi numite oameni nu sunt demne de acest articol. Cert e că uneori mă oftic, şi încă cum, dacă cineva exagerează.

Aşadar, gânduri cu zimţi, fără subiect. Uneori am renunţat la anumite lucruri prea repede, am greşit. Nu ştiu dacă regret sau nu, încerc doar să fiu cât mai organizat şi stabil în gânduri. Uneori îmi iese, alteori nu. Mă învârtesc în cercul vicios al vieţii, mă gândesc la detalii, la orice lucru care îmi colorează viaţa fie în gri, fie în roz. Scriam într-o noapte un post despre viaţa pe care o văd eu. Suna cam aşa…



Viaţa e un film de lung metraj. Tu eşti actor, regizor, spectator, iei decizii şi suporţi consecinţele. Intri în pielea personajului şi priveşti prin lupa vieţii toate problemele şi bucuriile scenariului. Lupţi ca să evoluezi, lupţi ca să treci la etapa următoare, te prăbuşeşti şi te ridici. Dacă dai înapoi, joacă neuronii pe creier până înfrunţi şi ultimul obstacol. Sau aştepţi să treacă timpul şi te arde pe dinăuntru durerea legată de faptul că eşti neputincios.*

Imaginea personajului despre care discutăm trebuie*contrabalansată cu contemplarea lui din exterior. Pentru că în viaţă nu există repetiţii. Uneori nu se acceptă o a doua şansă. Prima impresia contează. Pierzi sau câştigi. Dai înapoi sau rişti. Câştigi. Plafonarea este legată de posibilitatea eşecului şi a faptului încă neîmplinit, inexistent fizic. Nu ai dovada palpabilă, nu eşti motivat. Însă adevaratele greutăţi pot fi depăşite. Doar cele imaginare sunt de neînvins.*

În viaţă trebuie să fii şi spectator ca să nu repeţi dublele. Trebuie să fii curios şi să îţi fixezi pe retină propriile reacţii. Trebuie să eclipsezi defectele şi să sublimezi virtuţile. Trebuie să devii*propriul spectator acumulând şi stocând detalii pe care după aceea să le poţi folosi tot din perspectiva spectatorului, însă de această dată în relaţie cu actorul. Trebuie să fii demiurg şi instrumentul care excelează, trebuie să execuţi perfect scenariul. Sau măcar să încerci.

Nu sunt perfect, dar încerc să ating perfecţiunea. Nu-mi place rutina şi de aceea nu cred că am excelat până acum în vreun domeniu. Dar voi fi nevoit să o fac.*Nu am devenit coder dar ştiu destul de multe în ale calculatorului, nu am devenit un pictor dar mă pricep să ţin un creion, nu sunt un fotograf profesionist dar ştiu să fac poze care impresionează, nu sunt editor foto dar ştiu să folosesc photoshopul, nu sunt sportiv dar ştiu să înot şi să joc baschet, nu sunt vreun *scriitor dar am scris câte ceva, nu sunt poet dar am scris câteva poezii. Câte puţin din toate. Decât domenii unilateral dezvoltate, mai bine multitudine şi stabilitate cât mai aproape de perfecţiune. De aia e Da Vinci cel mai deştept om din ultimele milenii, pentru că a excelat pe mai multe părţi.

Unii mi-au spus că sunt genial, alţii mi-au spus că sunt nebun. Nu sunt mediocru, sunt doar un tip căruia îi place să facă de toate, îi plac provocările mai sus de orice. Nu sunt lipsit de talente, dar sunt capabil să învăţ aproape orice. Îmi plac lucrurile simple, originale şi cu o anumită fineţe şi stil.

Golurile existenţei mele se umplu pe zi ce trece, iar algoritmul de funcţionare al vieţii se complică perpetuu. Mă integrez continuu în viaţa fadă şi insipidă a adulţilor, mă integrez în rutină. Trecerea timpului te face să uiţi de multe, neuronii cu amintiri plăcute sau mărşave se ascund uneori atât de bine că nu îi mai găseşti.

Niciodată nu am uitat un final. Ştim cu toţii, un început poate fi genial, dar dacă finalul e dramatic, va rămâne pe veci în mintea umanilor. Finalul dă naştere polemicilor, discuţiilor, şi aici mă refer la aproape orice. Pentru că se bazează pe sentimente. Incipitul impresionează, finalul se simte. Nu ştiu unde vreau să ajung, oricum am făcut o zarvă totală aici. Ideea e să arăţi mereu ceea ce simţi. Pentru că e mai dureros să stai şi să aştepţi, decât decât dacă ai arăta cine eşti şi ce poţi. Pierzi sau câştigi, dar decepţia trece mai repede. E tâlc.



No related posts.



Comenteaza pe blog

Esti oltean? Ai un blog? Vrei sa fie promovat pe CraiovaForum? Nimic mai simplu. Citeste aici cum poti face asta.