Revoluţia română din 1989 a constat într-o serie de proteste, lupte de stradă şi demonstraţii în luna decembrie a anului 1989, care au dus la sfârşitul regimului comunist din România şi la căderea lui Nicolae Ceauşescu. Demonstraţiile din ce în ce mai ample au culminat cu procesul controversat şi execuţia lui Ceauşescu şi a soţiei sale Elena. Înainte de revoluţia română, toate celelalte state est-europene trecuseră în mod paşnic la democraţie; România a fost singura ţară din blocul estic care a trecut printr-o revoluţie violentă şi în care conducătorii comunişti au fost executaţi.
La fel ca în ţările vecine, în anul 1989 majoritatea populaţiei din România nu era mulţumită de regimul comunist. Politica economică şi de dezvoltare a lui Ceauşescu (inclusiv proiecte de construcţii grandomane şi un regim de austeritate menit să permită României să-şi plătească întreaga datorie externă) era considerată responsabilă pentru penuria extinsă din ţară; în paralel cu creşterea dificultăţilor economice, poliţia secretă, Securitatea, era omniprezentă, făcând din România un stat poliţienesc.
Spre deosebire de conducătorii Pactului de la Varşovia, Ceauşescu nu a sprijinit interesele Uniunii Sovietice, ci a urmărit o politică externă proprie. În timpul când liderul sovietic Mihail Gorbaciov vorbea despre reformă, activitatea lui Ceauşescu semăna cu megalomania şi culturile personalităţii ale liderilor comunişti est-asiatici precum nord-coreeanul Kim Il-sung.
În martie 1989, o serie de activişti de frunte ai P.C.R. au protestat printr-o scrisoare împotriva politicii economice a lui Nicolae Ceauşescu, dar la scurtă vreme, Nicolae Ceauşescu obţine o victorie politică importantă: Republica Socialistă România reuşeşte achitarea datoriei externe de circa 11 miliarde dolari, cu câteva luni înainte de termenul pe care chiar dictatorul român îl preconizase. El este reales la data de 14 noiembrie 1989, la Congresul al XIV-lea în funcţia de secretar general al P.C.R., partidul unic (comunist) din R.S.R.
Căderea Zidului Berlinului sau înlocuirea în noiembrie 1989 a liderului bulgar Todor Jivkov sunt semne ale unui climat revoluţionar în Europa de Est. În noiembrie 1989, la al XIV-lea Congres al PCR, Ceauşescu atinge problema Pactului Molotov-Ribbentrop şi cere anularea consecinţelor acestuia, în speţă retrocedarea de către Uniunea Sovietică a Basarabiei şi Bucovinei de Nord, anexate în virtutea acestui pact.
În 2-3 decembrie 1989 Ceauşescu l-a vizitat pe Mihail Gorbaciov la Moscova, cu prilejul întrunirii ţărilor participante la Tratatul de la Varşovia. Liderul sovietic a ţinut o informare cu privire la rezultatele întâlnirii pe care o avusese cu George H. W. Bush în Malta.
O încercare timidă de a protesta împotriva regimului combinată cu bucuria calificării naţionalei române de fotbal la un campionat mondial (victoria cu 3-1 în faţa naţionalei Danemarcei a făcut ca după 20 de ani România să participe din nou la un Mondial, cel din Italia) a fost dispersată de Securitate care şi-a infiltrat lucrătorii operativi printre studenţi. La cea mai mare întreprindere din Timişoara, U.M.T., o parte a muncitorilor a încercat realizarea unui protest şi popularizarea lui în oraş, dar Securitatea a reuşit calmarea spiritelor. În ziua de 11 decembrie 1989, la emisiunea politică "Panorama" de la postul TV Budapesta 1, s-au difuzat imagini video din Timişoara, avându-l în prim plan pe preotul reformat László Tőkés, care cerea sprijin pentru a nu fi mutat din parohia pe care o conducea. Până în ziua de 15 decembrie 1989, enoriaşii şi un număr mic de cetăţeni ai oraşului au vegheat în faţa parohiei din Piaţa Maria. În acea seară, lucrători ai Securităţii, în civil, au încercat arestarea participanţilor, izbucnind încăierări, care însă nu s-au generalizat sau extins. La 16 decembrie a izbucnit un protest în Timişoara, ca răspuns la încercarea guvernului de a-l evacua pe pastorul reformat László Tőkés. Pastorul făcuse recent comentarii critice la adresa regimului în mass media internaţională, iar guvernul a considerat că incita la vrajbă etnică[necesită citare]. La cererea guvernului, episcopul său l-a revocat din post, privându-l astfel de dreptul de a locui în apartamentul la care era îndreptăţit ca pastor. Enoriaşii s-au adunat în jurul casei sale, pentru a-l proteja de hărţuire şi evacuare. Mulţi trecători, printre care şi enoriaşi ai unei biserici române baptiste din apropiere, s-au alăturat protestului, necunoscând detaliile şi aflând de la susţinătorii pastorului că aceasta era o nouă încercare a regimului comunist de a restricţiona libertatea religioasă.
Când a devenit evident că mulţimea nu va dispărea, primarul, Petre Moţ a făcut câteva declaraţii, sugerând că s-ar fi răzgândit în privinţa evacuării lui Tőkés. În acelaşi timp, mulţimea crescuse ameninţător— şi de vreme ce Petre Moţ a refuzat să-şi confirme în scris declaraţia împotriva evacuării pastorului, mulţimea a început să cânte sloganuri anticomuniste. În consecinţă, forţele de miliţie şi ale Securităţii au intrat în scenă. La 7:30 pm, protestul s-a extins, cauza iniţială trecând în planul secund. Unii protestatari au încercat să incendieze clădirea care găzduia comitetul judeţean al Partidului Comunist Român (PCR). Securitatea a răspuns cu gaze lacrimogene şi jeturi de apă, în timp ce miliţia a recurs la forţă şi la arestarea multora. Ei s-au mutat în jurul Catedralei Mitropolitane şi au plecat într-un marş de protest prin oraş, fiind din nou confruntaţi de forţele de securitate.
Protestele au continuat în ziua următoare, 17 decembrie. Protestatarii au intrat în Comitetul Judeţean şi au aruncat pe fereastră documentele partidului, broşurile de propagandă, scrierile lui Ceauşescu şi alte simboluri ale puterii comuniste. Au încercat din nou să incendieze clădirea, dar de această dată au fost opriţi de unităţi militare. Semnificaţia prezenţei armatei pe străzi poate fi una singură: ordinele au venit de la cel mai înalt nivel, probabil chiar de la Ceauşescu. Armata a eşuat în încercarea sa de a restabili ordinea, reuşind să transforme Timişoara într-un infern: focuri de armă, victime, lupte de stradă, maşini în flăcări, TAB-uri care transportau forţe de securitate înarmate şi tancuri. După ora 20:00, se trăgeau focuri de armă din Piaţa Libertăţii până la Operă, inclusiv în zona podului Decebal, Calea Lipovei şi Calea Girocului. Tancuri, camioane şi TAB-uri blocau accesul în oraş, în timp ce elicopterele patrulau zona. După miezul nopţii protestele s-au domolit. Ion Coman, Ilie Matei şi Ştefan Guşă au inspectat oraşul.
În dimineaţa lui 18 decembrie, centrul era păzit de soldaţi şi agenţi de Securitate în haine civile. Primarul Moţ a cerut o adunare a partidului la Universitate, cu scopul de a condamna "vandalismul" zilelor precedente. De asemenea a decretat legea marţială[necesită citare], interzicând populaţiei să circule în grupuri mai mari de două persoane. Sfidând interdicţiile, un grup de 30 de tineri au înaintat spre Catedrala Ortodoxă, unde au fluturat drapele tricolore din care tăiaseră stema comunistă. Aşteptându-se să se tragă în ei, au început să cânte "Deşteaptă-te, române!" , un vechi cântec patriotic care fusese interzis din 1947. Într-adevăr s-a tras asupra lor, unii dintre ei au murit, alţii au fost răniţi grav, în timp ce unii au avut norocul să scape. În aceeaşi seară, cadavrele celor împuşcaţi mortal la demonstraţie, dar şi ale unor răniţi executaţi în Spitalul Judeţean, au fost sustrase de la morga spitalului şi duse la Bucureşti pentru ca urmele represiunii să fie şterse. Cadavrele vor fi incinerate la crematoriul "Cenuşa" din Bucureşti, cenuşa a fost colectată în patru pubele de gunoi şi ulterior deversată într-o gură de canal aflată pe raza localităţii Popeşti-Leordeni, familiilor fiindu-le comunicată varianta că decedaţii au trecut fraudulos frontiera ţării.
La 19 decembrie, Radu Bălan şi Ştefan Guşă au vizitat muncitorii din fabricile timişorene, dar au eşuat în a-i determina să-şi continue munca. Pe 20 decembrie, coloane masive de muncitori au intrat în oraş. 100.000 de protestatari au ocupat Piaţa Operei (astăzi "Piaţa Victoriei") şi au început să strige sloganuri anti-guvernamentale: "Noi suntem poporul!", "Armata e cu noi!", "Nu vă fie frică, Ceauşescu pică!". În foaierul Teatrului Naţional din Timişoara o serie de cetăţeni curajoşi vor crea Frontul Democratic Român, cu un Program politic în care se regăseau cererile celor aflaţi în Piaţă. Între timp, Emil Bobu şi Constantin Dăscălescu au fost desemnaţi de Elena Ceauşescu[necesită citare] (Nicolae Ceauşescu era la acel moment într-o vizită în Iran) să se întâlnească cu o delegaţie a protestatarilor; totuşi, ei au refuzat să îndeplinească revendicările oamenilor şi situaţia a rămas în mare parte neschimbată; în ziua următoare trenuri încărcate cu muncitori de la fabrici din Oltenia au ajuns la Timişoara. Regimul a încercat să-i folosească la înăbuşirea protestului, dar până la urmă aceştia s-au alăturat timişorenilor. Un muncitor explica: "Ieri, directorul fabricii noastre şi un oficial al Partidului ne-au strâns în curte, ne-au dat bâte din lemn şi ne-au spus că huliganii şi ungurii devastează Timişoara şi că este de datoria noastră se mergem acolo şi să ajutăm la înăbuşirea demonstraţiilor. Dar acum mi-am dat seama că nu este adevărat."[necesită citare] Armata pactizează cu demonstranţii, Timişoara fiind declarat oraş liber. Exemplul ei va fi urmat de Lugoj, unde cetăţenii vor ieşi în stradă, se vor înregistra morţi şi răniţi, dar până seara armata pactizează şi aici cu demonstranţii[necesită citare]. Mişcări de protest se vor înregistra în orele care vor urma şi în Arad, Cluj, Braşov, Sibiu, Târgu-Mureş, care se vor intensifica datorită încercărilor de a fi reprimate.
Evenimentele din Timişoara au fost descrise în jurnalele de ştiri ale radiourilor Radio Europa Liberă şi Vocea Americii, ascultate clandestin de către români, precum şi de către studenţii care se întorceau acasă pentru sărbătorile de Crăciun.
În 17 decembrie 1989, Ceauşescu a obţinut din partea CPEx aprobarea folosirii forţei pentru înăbuşirea revoluţiei de la Timişoara. Mai târziu în acea zi, Ceauşescu a plecat într-o vizită în Iran, lăsând sarcina rezolvării revoltei de la Timişoara în mâna soţiei sale şi a altor apropiaţi.
Întors din Iran pe data de 20 decembrie 1989, Ceauşescu descoperă în ţară o situaţie deteriorată. La ora 19:00 pe 20 decembrie, el a dat o declaraţie televizată dintr-un studio TV situat în interiorul clădirii Comitetului Central, în care i-a etichetat pe cei care protestau la Timişoara ca duşmani ai Revoluţiei Socialiste. [1]
În dimineaţa zilei de 21 decembrie, Ceauşescu a convocat o adunare de o sută de mii de oameni şi i s-a adresat condamnând răscoala de la Timişoara. Vorbind de la balconul Comitetului Central (CC), Ceauşescu a evocat o serie de realizări ale "Revoluţiei Socialiste" şi ale "Societăţii socialiste multilateral dezvoltate" din România. Populaţia, totuşi, a rămas indiferentă, doar rândurile din faţă sprijinindu-l pe Ceauşescu cu scandări şi aplauze. Lipsa sa de înţelegere a evenimentelor şi incapacitatea de a trata situaţia au ieşit din nou în evidenţă când a oferit, într-un act de disperare, creşterea salariilor muncitorilor cu o sumă de 100 de lei pe lună, şi a continuat să laude realizările "Revoluţiei Socialiste", neînţelegând că altă revoluţie se desfăşura chiar în faţa sa.
Mişcări bruşte venind de la periferia adunării şi sunetul unor petarde au transformat manifestaţia în haos. Speriată la început, mulţimea a încercat să se împrăştie. O parte dintre participanţii la adunare s-au regrupat lângă hotel Intercontinental şi au început o manifestaţie de protest care apoi a devenit revoluţie.
Ceauşescu, soţia sa, precum şi alţi oficiali şi membri ai CPEx s-au panicat, iar Ceauşescu s-a întors în interiorul clădirii CC. Transmisiunea directă a mitingului a fost întreruptă, dar oamenii care se uitau la televizor văzuseră destul ca să îşi dea seama că se întâmpla ceva neobişnuit.
Încercările ulterioare ale cuplului Ceauşescu de a recâştiga controlul mulţimii folosind formule ca "Alo, alo" sau "Staţi liniştiti la locurile voastre" au rămas fără efect. Mulţimea a plecat pe străzi, aducând capitala, la fel ca Timişoara şi alte oraşe importante, în dezordine. Oamenii strigau sloganuri anticomuniste şi anticeauşiste: "Jos dictatorul!", "Moarte criminalului!", "Noi suntem poporul, jos cu dictatorul!", "Ceauşescu cine eşti/Criminal din Scorniceşti". În cele din urmă, protestatarii au invadat centrul din Piaţa Kogălniceanu până în Piaţa Unirii, Piaţa Rosetti şi Piaţa Romană. Pe statuia lui Mihai Viteazul din apropierea Universităţii Bucureşti, un tânăr flutura un tricolor fără stema comunistă.
Cu trecerea timpului, tot mai mulţi oameni ieşeau în stradă. Curând, protestatarii - neînarmaţi şi neorganizaţi - au fost întâmpinaţi de soldaţi, tancuri, TAB-uri, ofiţeri ai USLA (Unitatea Specială de Lupta Antiteroristă) şi ofiţeri de Securitate îmbrăcaţi în haine civile. Se trăgea asupra mulţimii de pe clădiri, străzi laterale şi din tancuri. S-au înregistrat multe victime prin împuşcare, înjunghiere, maltratare, strivite de vehiculele armatei (un TAB a intrat în mulţime în apropierea Hotelului Intercontinental. Pompierii blocau mulţimea cu jeturi de apă puternice iar miliţia bătea şi aresta oamenii. Protestatarii au reuşit să construiască o baricadă de apărare în faţa restaurantului Dunărea, care a rezistat până la miezul nopţii, dar a fost în cele din urmă doborâtă de forţele guvernamentale. Focuri de armă continue s-au auzit până la 3:00 dimineaţa, oră la care supravieţuitorii au părăsit străzile.
Dovezi despre evenimentele din acea zi se află în fotografiile făcute de elicopterele trimise să survoleze zona şi de turiştii aflaţi în turnul hotelului Intercontinental, aflat lângă Teatrul Naţional Bucureşti şi peste drum de Universitate.
Se crede că la primele ore ale zilei de 22 decembrie Ceauşescu ar fi crezut că încercările sale disperate de a suprima protestele au avut succes. Totuşi, pe la ora 7:00, soţia sa Elena a primit vestea proastă că un mare număr de muncitori, de la mai multe platforme industriale, înaintau spre centrul Bucureştiului. Baricadele miliţiei care trebuiau să blocheze accesul spre Piaţa Universităţii şi Piaţa Palatului s-au dovedit ineficiente. La 9:30, Piaţa Universităţii era plină de oameni. Forţele de securitate (armata şi miliţia) au reintrat în scenă, trecând de partea protestatarilor; motivul pentru care au făcut acest gest rămâne şi astăzi un mister.
La ora 10:00, când radioul anunţa introducerea legii marţiale şi interzicerea grupurilor mai mari de 5 persoane, sute de mii de oamenii s-au adunat pentru prima dată din proprie iniţiativă în centrul Bucureştiului (mulţimea din ziua precedentă venise la cererea lui Ceauşescu). Ceauşescu a încercat să se adreseze mulţumii de la balconul clădirii Comitetului Central al Partidului Comunist, dar a fost întâmpinat cu un val de dezaprobare şi furie. Elicoptere împărţeau manifeste (care nu ajungeau la mulţime din cauza vântului nefavorabil) în care se cerea oamenilor să nu cadă victime ale recentelor "tentative de diversiune", ci să meargă acasă şi să se bucure de sărbătoarea de Crăciun.
În aceeaşi dimineaţă, între orele 9 şi 11, Vasile Milea, ministrul apărării la acel moment, a murit în condiţii suspecte. Un comunicat dat de Ceauşescu spunea că Milea a fost găsit vinovat de trădare, şi că s-a sinucis după dezvăluirea trădării sale. Cea mai populară teorie era aceea că Milea ar fi fost asasinat ca răspuns la refuzul său de a respecta ordinele lui Ceauşescu. O anchetă ulterioară realizată prin exhumarea cadavrului a concluzionat, în noiembrie 2005, că acesta s-a sinucis într-adevăr cu pistolul unui subordonat. Intenţia sa se pare că nu a fost sinuciderea, ci provocarea unei stări de incapacitate, însă glonţul i-a secţionat o arteră, provocându-i în scurt timp moartea.
Aflând că Milea s-a sinucis, Ceauşescu l-a numit ca Ministru al Apărării pe Victor Stănculescu. După o scurtă ezitare, acesta a acceptat. Stănculescu a ordonat imediat trupelor să se retragă în unităţi, iar peste câteva ore l-a convins pe Ceauşescu să fugă cu elicopterul. Refuzând să pună în aplicare ordinele represive ale lui Ceauşescu, comandantul suprem al armatei, Stănculescu a dat de fapt o lovitură de stat militară: "M-am aflat între două plutoane de execuţie: cel al lui Ceauşescu şi cel al revoluţionarilor!". Stănculescu l-a "ales" apoi pe Iliescu dintre grupurile politice care încercau să preia puterea.
Ceauşescu şi soţia sa Elena au fugit din capitală cu un elicopter, împreună cu doi colaboratori loiali, Emil Bobu şi Tudor Postelnicu. Ei s-au îndreptat spre reşedinţa lui Ceauşescu de la Snagov şi de acolo mai departe spre Târgovişte. În apropiere de Târgovişte au abandonat elicopterul, căruia i s-a cerut să aterizeze de către armată. În acel moment, armata închisese spaţiul aerian al României. Călătorind cu maşina, soţii Ceauşescu au fost arestaţi în cele din urmă de forţele armate la un filtru rutier şi transportaţi la o garnizoană apropiată. Pe 25 decembrie, în ziua de Crăciun, cei doi au fost condamnaţi la moarte de către o curte militară ad-hoc, pentru o serie de acuzaţii, printre care şi genocid, şi au fost executaţi de un pluton de execuţie din Târgovişte. Filmarea cu procesul şi finalul execuţiei a fost difuzată în aceeaşi zi la televiziunea naţională.
După fuga lui Ceauşescu din clădirea Comitetului Central se instalează haosul în Bucureşti, precedat de o stare de euforie generală. Mulţimile descătuşate invadeaza Comitetul Central iar birourile oficialilor comunişti sunt vandalizate. Ţintele preferate sunt portretele dictatorului şi lucrările acestuia şi ale soţiei lui, aruncate pe fereastră în semn de izbândă şi dispreţ.
La puţin timp după aceea, în jurul orei 12, Televiziunea Română îşi reia emisia. Mircea Dinescu şi Ion Caramitru apar, în fruntea unui grup de revoluţionari, anunţând exaltaţi fuga dictatorului. Haosul din Bucureşti cuprinde întreaga ţară iar desfăşurarea ulterioară a evenimentelor lasă în continuare loc interpretărilor, fiind departe de a fi elucidate în amănunt. Se creează guverne, în care pe lângă revoluţionari se regăsesc membrii de frunte ai P.C.R. Mulţimea doreşte o structură politică fără comunişti, moment în care, de undeva apar asasini din umbră, care pornesc un adevărat carnagiu. Ei primesc eticheta de terorişti, armata este chemată să apere revoluţia, care a învins. De la Televiziune sunt transmise informaţii neverificate, contradictorii, care menţin psihoza acestor terorişti şi situaţia confuză. Se vor înregistra numeroşi morţi şi răniţi, pagube materiale. Seara au avut loc lupte înverşunate la Aeroportul Internaţional Otopeni între trupe trimise să lupte una împotriva alteia, spunându-li-se că se confruntă cu terorişti. Conform unei cărţi a gardianului lui Ceauşescu, locotenentul-colonel de Securitate Dumitru Burlan, generalii care erau implicaţi în lovitura de stat condusă de generalul Victor Stănculescu încercau să creeze scenarii fictive cu terorişti, cu scopul de a induce teama şi de a aduce armata de partea conspiratorilor.
Totuşi, procesul de preluare a puterii de către noua structură politică Frontul Salvării Naţionale (FSN), care provenea în principal din cel de-al doilea eşalon al Partidului Comunist, nu era încă încheiat. Forţele considerate a fi loiale fostului regim (asimilate "teroriştilor") au deschis focul asupra mulţimii şi au atacat puncte vitale ale vieţii socio-politice: televiziunea, radioul, sediile companiei de telefoane, precum şi Casa Scânteii (centrul naţional al mass mediei tipărite, care are un rol similar şi astăzi, sub numele de Casa Presei Libere) şi oficiile poştale din cartierul Drumul Taberei; Piaţa Palatului; Universitatea şi Piaţa Universităţii (una dintre principalele intersecţii ale oraşului); aeroporturile Otopeni şi Băneasa; spitale şi Ministerul Apărării.
Pe parcursul nopţii dintre 22 decembrie şi 23 decembrie, bucureştenii au rămas pe străzi, în special în zonele aflate sub asediu, ca să lupte (în cele din urmă câştigând, chiar cu preţul vieţii multor tineri) cu un inamic periculos. Cu armate de ambele tabere, s-au iscat lupte adevărate, soldate cu victime reale. În acea noapte, Jean-Louis Calderon, jurnalist francez de la postul de televiziune Canal 5, a fost călcat de şenilele unui tanc în Piaţa Palatului, la Bucureşti. La ora 21:00 pe 23 decembrie, tancuri şi câteva unităţi paramilitare au mers să protejeze Palatul Republicii.
Concomitent, veneau mesaje de sprijin din toate colţurile lumii: SUA (preşedintele George H. W. Bush), URSS (preşedintele Mihail Gorbaciov), Ungaria (Partidul Socialist Ungar), nou-constituitul guvern al Germaniei de Est (în acel moment cele două Germanii nu se uniseră încă), Bulgaria (Petar Mladenov, secretar-general al Partidului Comunist Bulgar), Cehoslovacia (Ladislav Adamec, lider al Partidului Comunist Cehoslovac, şi Václav Havel, scriitorul dizident, conducător al revoluţiei şi viitor preşedinte al Republicii), China (ministrul Afacerilor Externe), Franţa (preşedintele François Mitterrand), Germania de Vest (ministrul de externe Hans Dietrich Genscher), OTAN/NATO (secretarul general Manfred Wörner), Regatul Unit (primul-ministru Margaret Thatcher), Spania, Austria, Olanda, Italia, Portugalia, Japonia (Partidul Comunist al Japoniei) şi RSS Moldovenească.
Identitatea "teroriştilor" rămâne învăluită în mister până în ziua de azi. Nici o persoană nu a fost oficial acuzată până în momentul de faţă de comiterea unor acte de "terorism" în cadrul revoluţiei din 1989, iar acest fapt a ridicat multe suspiciuni despre relaţia dintre "terorişti" şi noul guvern.
Nu există nici un indiciu privitor la teoria care să confirme existenţa vreunei reţele teroriste care să fi desfăşurat acţiuni împotriva populaţiei civile, în perioada lui decembrie 1989. Nici unul din cei aproximativ 1200 de morţi, nici unul dintre miile de răniţi sau reţinuţi nu a putut fi identificat ca terorist străin. Singurele persoane identificate de anchetatori ca acţionand împotriva populaţiei au fost angajaţi ai fostelor forţe de represiune din Miliţie, Armată, Securitate, gărzi patriotice şi uneori informatori, toţi cetăţeni români.
Riposta, în majoritatea cazurilor exagerată, a celor care făceau parte din dispozitivele militare sau mixte (formate din soldaţi, civili, luptători din gărzile patriotice) asupra locurilor din care se trăgeau focuri răzleţe ori se presupunea că se executau trageri cu muniţie de război a avut drept consecinţă pierderea de vieţi omeneşti şi mutilarea gravă a zeci de persoane. La orice mişcare suspectă (de exemplu, deschiderea unei ferestre, sau mişcarea unei perdele) se trăgea haotic cu muniţie de război argumentându-se că „teroriştii roiesc” şi atacă de peste tot, informaţii susţinute şi difuzate în special prin intermediul Televiziunii de stat de diverse persoane. Senzaţia unei lupte câştigate împotriva regimului dictatorial condus de Nicolae Ceauşescu avea să dispară încă din prima zi, imediat după lăsarea serii. Strigătul de la balconul sediului în care funcţiona Comitetul Central al Partidului Comunist Român (CC-PCR), al unui general, „Vă ordon să încetaţi imediat focul!”, avea să fie începutul unui măcel inimaginabil. În zilele următoare, pe străzi şi la ferestre, în locul degetelor ridicate în formă de „V”-semnul victoriei, s-a mai văzut doar focul de gura ţevilor de mitralieră. Martorii la evenimentele desfăşurate în sediul CC-PCR îşi reamintesc cum au acţionat ca urmare a ştirilor transmise la nivel centralizat, preponderent difuzate prin postul Televiziunii de stat. „Teroriştii” trebuiau anihilaţi pentru că aşa se solicitase de cei care preluaseră puterea, în plus, exista şi pericolul unor aşa zise intervenţii din partea unor state vecine. Militarii primeau ordine de la civili, ofiţerii Departamentului Securităţii Statului şi alte cadre ale Securităţii sosite pentru a-şi “demonstra loialitatea faţă de cauza revoluţiei” erau cel puţin la nivel declarativ, în subordinea celor de la armată, iar coordonarea acţiunilor de luptă a avut mult de suferit.
Pe durata revoluţiei, potrivit datelor oficiale, numărul decedaţilor şi mutilaţilor prin împuşcare, înainte de 22 decembrie 1989, este de aproximativ 7 ori mai mic decât cel al al victimelor înregistrate după această dată. Conform evidenţele din anul 2005, întocmite de Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor (SSPR), instituţie aflată în subordinea Guvernului României, numărul total al celor decedaţi prin împuşcare pe durata revoluţiei a fost de 1142, al răniţilor de 3138, iar al celor reţinuţi se ridica la 760. Au fost înregistraţi nu mai puţin de 748 de copii, urmaşi de eroi-martiri. Cifrele menţionate fac referire doar la victimele care au fost declarate, înregistrate şi verificate conform Legii recunoştinţei faţă de eroii-martiri şi luptătorii care au contribuit la victoria revoluţiei române din decembrie 1989. Conform datelor din rechizitoriile întocmite de parchetele militare,în rândurile militarilor s-au înregistrat 260 de decedaţi şi 545 de răniţi, iar de la Direcţia Securităţii Statului au murit în urma incidentelor din revoluţie 65 de angajaţi şi au fost declaraţi 73 de răniţi. Instituţiile militare implicate în evenimentele din decembrie 1989 au evitat să ofere mult timp date despre cadrele împuşcate sau rănite.După data de 22 decembrie au fost reţinuţi, peste 1000 de civili şi circa 1500 de militari, miliţieni sau securişti motivându-se că aceştia ar fi desfăşurat acţiuni împotriva revoluţiei. Numai de la Direcţia a V-a (UM 0666), unitate din cadrul Departamentului Securităţii Statului, care avea ca principale misiuni paza şi apărarea conducerii superioare de partid şi de stat, dar şi a unor obiective considerate de imporanţă naţională, au fost reţinute ca suspecte 341 de cadre. Toţi reţinuţii suspectaţi de terorism au fost eliberaţi fără a li se aduce nicio acuzaţie. Pentru muşamalizarea unor fapte, sau pur şi simplu din nepăsare, multe victime nu au fost înregistrate. Nu toate persoanele împuşcate au fost înmormântate oficial la cimitire ale eroilor, iar unii martori, dar şi răniţii şi reţinuţii au preferat, din diverse motive, să nu facă declaraţii. S-a estimat de către procurorii militari care au anchetat în cauza revoluţiei că numărul morţilor şi răniţilor ar putea fi sensibil mai mare decât cifrele cunoscute oficial.
Pe durata confruntărilor din decembrie 1989 au existat victime din ambele tabere (manifestanţi şi forţe de ordine). Cele mai multe victime au fost înregistrate la Bucureşti.
În zilele următoare sprijinul moral a fost urmat de sprijin material. Mari cantităţi de alimente, medicamente, îmbrăcăminte, echipament medical ş.a.m.d. au fost trimise în România. În lume, presa a dedicat pagini şi uneori chiar ediţii întregi revoluţiei române şi conducătorilor acesteia.
La 24 decembrie, Bucureştiul era un oraş în război. Tancuri, TAB-uri şi camioane continuau să patruleze prin oraş şi înconjurau punctele problematice pentru a le proteja. La intersecţiile din apropierea obiectivelor strategice au fost construite blocaje rutiere; focuri de armă automată au continuat în Piaţa Universităţii şi în zonele învecinate, în Gara de Nord (principala staţie CFR din oraş) şi în Piaţa Palatului. "Activităţile teroriste" au continuat până pe 27 decembrie, când dintr-o dată au încetat.
Fost membru al conducerii Partidului Comunist şi aliat al lui Ceauşescu, înainte de a cădea în dizgraţiile dictatorului la începutul anilor 1980, Ion Iliescu s-a impus ca preşedinte al Frontului Salvării Naţionale. Frontul Salvării Naţionale, format în principal din membri ai eşalonului secund al Partidul Comunist, şi-a exercitat imediat controlul asupra instituţiilor statului, inclusiv mediile informative, ca televiziunea şi radioul naţionale. FSN a folosit controlul asupra presei în scopul de a lansa atacuri în stil propagandist la adresa oponenţilor politici, în special partidele democratice tradiţionale, care urmau să fie refondate după 50 de ani de activitate subterană (Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat). În 1990, Ion Iliescu a reuşit să devină primul preşedinte ales democratic al României de după al doilea război mondial.
Revoluţia i-a conferit României o mare solidaritate din partea lumii exterioare. Iniţial, o mare parte din această solidaritate a fost inevitabil redirijată spre guvernul Frontului Salvării Naţionale. Mare parte din acea solidaritate a fost spulberată în timpul mineriadei din iunie 1990 când minerii şi poliţia au răspuns la apelurile lui Iliescu, invadând Bucureştiul şi brutalizând studenţii şi intelectualii care protestau împotriva deturnării revoluţiei române de către foşti membri ai conducerii comuniste sub auspiciile Frontului Salvării Naţionale.
wiki & Historia/03
Raspunde cu citat
Mesaj iniţiat de el_max
am văzut aseară la Ştirile Pro Tv cei ce şi-au serbat majoratul anul acesta habar nu aveau despre revoluţie. Şi le dau dreptate oarecum 
trăim în prezent sau din trecut ? 
Ce a fost, a fost 
