Numele meu este Gabriel Laurentiu Pătraşcu, sunt masterand în cadrul Facultaţii de Litere din Craiova şi sunt scârbit de politica autohtonă. De modul de a face politică, de toate promisiunile aferente fiecărei campanii electorale, de toate strategiile subterane uzate în această luptă disperată pentru putere. De-a lungul timpului mi-au fost publicate ideile referitor la politica românească, de modul în care se cerşesc voturile doar în perioada campaniei. Societatea românească a fost vitregită timp de 20 de ani de diverse tipologii umane ce şi-au avut matca în numeroase formaţiuni politice, refugiindu-se, la fiecare 4 ani, în alte şi alte structuri capabile să le asigure accederea la putere. Decepţia persoanală a fost constituită de situaţia dramatică în care ne-a adus diversitatea de personaje şi de lipsa de reală receptare a problemelor românilor.
Aceasta era impresia mea faţă de caracterele care s-au perindat de-a lungul timpului la putere. Am luptat de-a lungul timpului pentru a-mi impune verticalitatea şi principiile de viaţă, în speranţa de a încerca să schimb optica în ceea ce priveşte modalitatea de a face politică. Siderat la fiecare reprezentaţie, am tratat cu cel mai mare dispreţ toate figurile ce-şi zâmbeau familiaritatea cu electoratul şi superioritatea în metri pătraţi de panouri strălucitoare, cald colorate.
Şansa a făcut, ca în urmă cu o săptămână să întâlnesc două figuri noi în politică: Dan Cherciu şi Laurenţiu Mândrea. Preconcepţia a făcut să nu dau iniţial importanţă unor nume personal necunoscute. Am crezut că sunt aceiaşi oameni, sub perdeaua consacrată a politicii româneşti. Asta până hazardul situaţiei m-a determinat să-mi schimb radical convingerea: am găsit pe Internet o descriere a celor doi candidaţi la Parlamentul României. Cu un curaj frizând extremele bunului simţ, m-am decis să îi caut pentru a le cere explicaţii în legătură cu motivaţia avută atunci când au decis să intre în această lume a luptei surde. După câteva rătăciri în intersecţiile urbei, animate de mulţimea mereu grăbită, întotdeauna în criza de timp, am găsit sediul de campanie al celor doi. Cum îmi puteam imagina, acest sediu de campanie ar fi trebuit să fie un furnicar, unde telefoanele sună continuu, actanţii sunt permanent ocupaţi, iar tonul ridicat al liderilor răsună până in stradă. Nu a fost aşa.
I-am găsit pe domnii Cherciu şi Mândrea discutând despre fostul colos Electro şi despre actuala-i soarta de magazin general. De formaţie ingineri, le-am sorbit cuvintele şi aproape neremarcat de restul persoanelor prezente, le-am răpit domnilor o discuţie despre industria craioveană în cadrul căreia s-a făcut remarcată majoritatea membrilor familiei mele. Povestea mea de viaţă s-a suprapus peste aducerile-aminte ale domnilor Cherciu şi Mândrea, tresărind la accentele puse pe destinul decadent al industriei româneşti. I-am luat la “Foc de întrebări”. Nu se aşteptau să intre oricine în sediul lor. Nu credeau ca vor fi asaltaţi de atâtea întrebări insistente la adresa trecutului lor. I-am întrebat ce caută în politică. Ce vor!? Ce ar putea să schimbe?! De ce acum, noiembrie 2012 şi nu ianuarie 1990? Răspunsul lor a venit atât de firesc, încât m-a lovit ca un bloc de gheaţă: “Încercam să reînviem bunul simţ. Nu vă cerşim votul, dle. Gabriel. Avem coloană vertebrală şi putere de muncă, încât să îmbătrânim în linişte. Nu ne e teamă să ieşim singuri pe stradă, nu ne ferim de confruntări de idei, oriunde şi oricând!” M-au pus în gardă, aşa că am continuat să-i atac, cu alte întrebări. Domnul Mândrea m-a luat de braţ, părinteşte: “Avem atuul curăţeniei. Nu am cerut nimic statului, nu am luat nimic statului. Intrăm în politică acum, la vârsta când ar trebui să ne vedem liniştiţi de familie, de viaţă. Şi dacă vă vom greşi, vă vom bate la uşa să vă strângem mâna, cu părere de rău. Tot ce ne dorim e să dăm un exemplu de morală.
“Bun, domnilor, dar politica, astazi în Romania, se face cu fripturi, concerte gratuite şi mici, înecate în râuri de promisiuni de prosperitate”, am protestat.
Dintr-o dată, dl. Cherciu, atât de cordial până atunci, şi-a spus oful: “Tinere, politica se face cu băţul, să te fereşti de câini! Am învăţat asta în ultimul timp, când s-au găsit unii cu promisiunea puterii, să ne contracareze cu aceleaşi mijloace neortodoxe, aspre, ca din decembrie ’89 încoace. Noi avem norme, reguli, principii, convingeri. Aşa ceva ei nu pot cuceri!”
M-au încălzit cuvintele lor. M-au înfierbântat. Am lăsat tot ce aveam pe ordinea de zi şi am mers cu ei pe teren, să vorbim cu oamenii.
M-au primit în grupul lor. Nu m-a întrebat nimeni de afilierea politică, de vreun trecut în politică. Nu bifasem nicio prezenţă în campaniile electorale. De când mă ştiu, fusesem împotriva acestor manifestări, atât de murdare şi perfide. Pur şi simplu convingerile mele cadrau cu ale lor. Şi pentru prima dată simţeam că timpul meu e folosit pentru a schimba ceva. Am ieşit pe stradă cu fruntea sus. Nimeni nu-mi putea reproşa ceva.
Eram eu, cu inima mea.
Şi nu-mi puteam stăpâni emoţia de a spune ceea ce cred. Mă aşteptam ca unii să mă judece greşit. Mă aşteptam ca unii să creadă că m-am vândut politicii. Mă aşteptam să mă recunoască prietenii, colegii, rudele şi să-mi bată obrazul pentru că fac campanie. Domnilor, nu fac campanie. Nu vreau nimic. Nu vă cer pensia, salariul sau indemnizaţia. Vreau să schimb ceva, acum, până nu e prea târziu. Pentru că nu vreau să fiu nevoit să plec la mii de kilometri de lângă mama. Nu-mi doresc soarta tinerilor români de astăzi. Nu vreau decât să ieşim cu demnitate pe stradă, să ne respectăm calitatea de oameni. Nu vreau ca noi tinerii să ne mai vindem pentru facilităţi promise de aspiranţii la putere. Ştiu că aveţi încredere în mine. Ştiu că nu v-am trădat niciodata încrederea. Şi dacă am să vă greşesc vreodată, nu voi da vina pe politică. Politica e făcută de oameni. Trebuie să schimbăm oamenii pentru o politică decent, curata, demnă.
Din uşa sediului de campanie, am zărit poza îmbătrânită a lui Corneliu Coposu, care mă privea încurajator.
Şi am ieşit pe stradă. Şi ne-am întâlnit cu voi. Eram puţini, iar voi erati mulţi.
Dar noi eram demni!
Gabriel Laurentiu Pătraşcu
Raspunde cu citat
...
))))))))))))))))))))
Mesaj iniţiat de Prejbeanu Lucian
