Moralitate, imoralitate, amoralitate

Nu e cazul aici de lectii de morala nici de distinctii de genul Bewusstsein si Gewissen care sunt subintelese macar de cine a citit ultimul "Tratat de Etica" aparut la noi, acela coordonat de Singer. Concluziile acestui pseudotratat care pleaca de la premize absolut nonreligioase si care se vrea exhaustiv sunt stupefiante si ele se reduc la reconsiderarea aspectului religios, mai precis de o noua incercare a forurilor moral-competente din toata lumea de a privi morala din perspectiva religioasa, si aceasta ddin cauza ultimelor evenimente gen 9|11, terorismul, globalizarea, ascensiunea islamului etc.
Dar oricine studiaza cat de cat fenomenul din perspectiva logica si filosofica (elemetul istoric fiind de asemenea concludent) poate conchide ca nu exista morala fara religie,adica nu se poate savarsi binele fara fixarea unui reper absolut. "Antepostatorii" mei au sesizat caracterul subiectiv si conjunctural al unei etici neraportate la elementul religios. E ca si cum este la fel de moral cel care nu-si insala nevasta cu cel care o insala dar este acoperit de imposibilitatea ca ea sa afle. Dar pentru ca distinctia exista, ne intoarcem la inceputul cuvantului meu si anume la constiinta morala si de ce nu responsabilitatea morala. Dar cele doua in raport cu cine..cu un legiuitor supus la randului lui schimbarii? cu o lege imperfecta? sau in raport cu o lege imuabila, eterna si un Legiuitor drept?
Morala deci nu exista fara religie, precum nu poti face binele fara Dumnezeu, acel bine fiind luat ca bine in orice circumstanta, loc, timp, succesiune antecedent-precedent de evenimente. Pentru cine are cu ce merge mai departe, ma opresc, pentru cine nu are cu ce fiindca stie dinainte tot ma opresc, fiindca ar fi inutil.

"Nu e nimic mai imoral decat sa apari ca om de treaba, tocmai atunci cand esti necinstit." <<Cicero>>

Nu sustin ca toti cei cu credinta in ceva supraomenesc sunt necinstiti. Dar toti, absoult toti, vor sa para oameni de treaba.
In totdeauna voi face ca sa-mi fie mie bine, iar celui de langa mine sa nu-i fie rau. Daca si celui de langa mine ii va fi bine atunci, vorba colegei June, voi fi mandru de mine

Sunt multe contradictii in interventia lui June, dar nu sunt aici pentru a face o critica, ci doar pentru a-mi sustine punctul de vedere. In primul rand afirma ca absolutul nu are corespondent in realitate, apoi raporteaza sistemul axiologic la imaginatie, punand egal intre realitate si imaginatie, a se reciti cuvantul scris. In al doilea rand nu e vorba de o apoteoza a moralei , ci de un reper, nu e vorba de a atinge acest absolut, fiindca el este supraontologic, cat de a tinde asimptotic spre el. Si, nu, nu e vorba de a deschide Biblia ca sa vezi ce sa faci ci ca sa vezi daca ceea ce simti ca vrei sa faci este potrivit spre a fi savarsit. De ce? Fiindca morala autentica nu implica legi karmice gen nu-ti fac tie rau ca nu cumva raul facut de mine sa se intoarca asupra mea, ci nu-ti fac rau fiindca te iubesc, fiindca nu-mi doresc sa fii afectata in nici un fel de acest RAU. De asemenea nu implica nici retributii interioare gen, voi face bine ca sa-mi fie mie bine, iar celui de langa mine sa nu-i fie rau sau ca sa fiu mandru de mine daca celui de langa mine ii e bine. Asta e mandrie, nu spirit etic. Eu invat din Revelatie ce e bine si ce e rau, fiindca nu am discernamant(Iar hrana tare este pentru cei desăvârşiţi, care au prin obişnuinţă simţurile învăţate să deosebească binele şi răul-Evrei 4.15), fiindca acest dar al deosebirii duhurilor se da doar celor smeriti, cei care aud in urechi permanent acest cuvant{Iar voi cand veti fi facut toate (tot binele) sa ziceti: Slugi netrebnice suntem, acestea trebuia a le face}
V-ati indepartat, sincer, de morala crestina, considerata chiar si de atei cea mai inalta morala, si oare de ce? Unde mai este ideea de sacrificiu, atunci? Daca va fi o situatie cand binele celui de langa mine este conditionat de raul ce mi se intampla mie, ce voi face? Sar sa-mi salvez fiica de la inec, riscand sa-mi pierd eu viata? Pot muri pentru ca o idee sa se intrupeze spre binele celorlalti sau nu? Ascundeti egoismul sub masca unei pseudomorale.
Cat priveste exemplul meu, ce valoare are o promisiune in fata sotiei, daca nu exista un reper absolut? Am putea foarte bine sa facem o astfel de marturisire si promisiune si prietenei, atata vreme cat slujeste binelui meu (daca e fro bunaciune, si gasesc mai mare satisfactie in ea si nu in sotie) si binelui ei. E vorba doar de respectul fata de cuvantul dat? Dar asta e ceva relativ nu? Daca insasi sotia ma insala, atunci eu sunt dezlegat de juramant, nu? Parca vad ca veti spune asta, pe baza reciprocitatii, dar Dumnezeu spune ca in nici o circumstanta nu o poti insela, nici macar daca este moarta.
Nu sesizati dar deschideti drumul spre o relativizare a moralei, adica spre o psudomorala, morala celui puternic, a celui mai destept si mai bogat, etc. Imi pare rau ca reusiti sa confundati instinctul de conservare, total imoral din perspectiva crestina (cel care va vrea sa-si castige sufletul sau, il va pierde) si adevarata morala a iubirii. Si ce a produs morala de grup, un holocaust uman, conflicte de interese, conflicte de grup, conflagratii, sange si iar sange. Ce a ramas in istorie ca fapte de morala? Jertfa martirilor, a tuturor mucenicilor, care nu au raspuns la rau cu rau si nu au facut binele pentru vreo satisfactie temporara, ci pentru Eternitatea care a rupt in doua istoria. Si nu fac binele, nici macar pentru ca e bine, nici pentru ce reprezinta in sine, nici pentru mine, nici pentru concu-bine ci pentur ca e bine-placut Lui. Pentru El sunt, pentru El traiesc, si pentru El si prin El voi depasi si acest antagonism bine-rau, atata timp cat stiu ca raul NU EXiSTA.