Când ochiul vede negru, mintea se întunecă. Iar a dat inspiraÅ£ia peste mine… citiÅ£i întâi asta.

Eu sunt pictorul. Colorez o realitate roşie şi obscură. Un oraş apocaliptic creat de un sculptor imperfect la malul unei mări calme. Tabloul cosmogonic era roşu, soarele încerca să se caţere deaspura orizontului cu câteva raze palide. În zadar. Ochi sunt încă pătaţi de diferenţa de culoare, de discrepanţa dintre cele două lumi atât de diferite. Dar măcar acum ştiu că îmi creez propria realitate. Îmi creez nirvana, ideile atârnă la marginea unei prăpastii adânci, iar eu le desăvârşesc. Albul nespus de lucios aproape m-a orbit şi o uitasem. Întrebările nu mai curg retoric, sunt un artist desăvârşit, sunt un arhitect care îşi ridică propriul imperiu din cenuşa unui oraş ars. Raţiunea e învinsă mereu de pasiune. Conştiinţa e moale, iar valorile materiale sunt nule.

O văd, în alb o atinsesem. Era doar o iluzie deşartă, o realitate necontrolată de mine. Era mâna destinului, un vis perfid. Mă lăsasem dus de val, condus spre unica ieşire din acel univers himeric în care timpul îşi întindea trupul neînsufleţit*şi alb. Imaginaţia e demolatoarea timpului, amanta unei realităţi imperfecte. Timpul e bătut în cuie, aici clepsidra curge necontenit. Ideile se scurg, cuvintele mă poartă departe, îmbrăţişând orizontul infam.

Privirea îi era umedă de lacrimi necăzute. Avea acceaşi poziţie echilibrată care mă bântuise multă vreme. Nu mă privea, de teamă să nu mă strângă între pleoape şi să dispar. Eu făceam gesturi stângace, o priveam galeş şi eram desăvârşit. Complet. Nu voiam să o pierd, voiam să fiu lângă ea, să o simt. Tăcerea era catastrofală, nu o puteam atinge. Neputinţa te macină pe dinăuntru, te distruge, îţi roade palma invizibilă a sufletului puţin câte puţin. Mi-am construit realitatea, dar sceptrul universului alb nu mă lasă să o desăvârşesc. Pentru că e tot acel tărâm nimicitor, dar colorat în roşu. E doar masca unui destin tragic.

Eram dezamăgit. Nu era iubire, era iubire imposibilă. Tot ceea ce îmi doream şi toate planurile la care aspiram erau doar praf cosmogonic, idei păcălite de universul acela parşiv. Întindeam mâna şi se îndepărta tot mai mult. Era o marionetă, eu eram spectatorul întristat. Voiam să spulber durerea, buzele îmi tremurau. Orice mişcare o îndepărta tot mai mult. Eram ca un vultur hulpav, dependent de o imagine trecătoare. Iubirea cere sacrificiu, viaţa cere îndurare. E doar un tablou, el şi ea, se privesc pentru a trăi.

Erau ca cei doi poli, ori ca astrele nocturn ÅŸi diurn, care au fost blestemaÅ£i să nu se întâlnească niciodată. Era mâna hazardului sau o glumă a destinului, cei doi se întâlnesc ÅŸi-ÅŸi consumă intens povestea de dragoste, temători faţă de timp, duÅŸmanul lor.*Yin ÅŸi Yang, alb ÅŸi negru, alfa ÅŸi omega…

No related posts.



Comenteaza pe blog

Esti oltean? Ai un blog? Vrei sa fie promovat pe CraiovaForum? Nimic mai simplu. Citeste aici cum poti face asta.