Unul dintre paradoxurile pe care istoria de azi ni-l pune la dispoziţie este şi acela că atât Puterea, cât şi Opoziţia pot trece cu o indiferenţă crasă peste Ziua de 10 Mai şi peste adevăraţii făuritori de istorie românească. Este vorba, bunii noştri cititori, despre Regele Carol I şi despre continuatorul său, Regele Ferdinand. Paradoxul este cu atât mai mare cu cât preşedintele Băsescu (Comandantul Suprem al Coaliţiei politice împotriva Poporului Român), cât şi cei doi lideri ai Opoziţiei (Ponta şi Crin Antonescu) nu se ridică nici măcar la nivelul intelectual al lui Petru Groza. Care avea o părere mai bună despre Monarhie, imediat după dictatura carlistă, atunci când Regele Mihai I a încercat, atâta cât a putut, să reia tradiţiile şi regimul Monarhiei Constituţionale şi să apere valorile naţionale, alături de români mari precum Maniu, generalul Rădescu şi alţii.


„Ceea ce este stabilit, iubiţi prieteni, de la presă, este faptul că voinţa populară a fost înregistrată de către factorul constituţional, spre norocul nostru şi suntem bucuroşi că s-au întâlnit aceşti doi factori, Poporul şi Suveranul, pe acelaşi drum. Mă gândesc ce rău ar fi fost dacă ar fi fost altfel. Opinia publică, marii noştri aliaţi şi opiniile publice ale lor vor înregistra - sunt sigur - cu multă satisfacţie, toţi împreună, această întâlnire a Monarhului cu Poporul său. E o soluţie fericită, pentru care ne pot invidia popoarele care, în situaţii similare, au avut de suferit mai mult, fără să se poată ajunge la un* rezultat!” (Duminică, 11 martie 1945, Jurnalul de Dimineaţă, cuvântarea dr. Petru Groza).


Domnii Băsescu, Ponta şi Antonescu trebuie să ştie că 10 Mai 1866 reprezintă inaugurarea domniei de dreaptă înţelepciune a lui Carol I, că 10 Mai 1877 înseamnă proclamarea Independenţei (în Senatul României), că 10 Mai 1881 semnifică Proclamarea Regatului României, care a premers intrarea statelor româneşti în rândul statelor independente şi făurirea României Mari (1918), sub buzduganul lui Ferdinand. Toată lumea trebuie să ştie că înlăturarea lui A.I. Cuza a fost un act impus de raţiuni politice, recunoscute - cu luciditate - de însuşi domnul Unirii. Clasa politică românească a hotărât atunci să dea o nouă substanţă politicii, trecând la un pluralism politic sub dinastie străină şi sub sceptrul Principelui Carol I. Bărbatul de Stat care a tronat deasupra celei mai fecunde perioade din întreaga noastră istorie. S-a trecut de la o aristocraţie rigidă, la o formulă europeană de organizare a statului modern român, în care figura cea mai luminoasă a avut-o I.C. Brătianu, liberalul care a dominat veacul, alături de monarhul său, modernizând viaţa socială românească. Carol I a fost un mare arbitru ce a asigurat trecerea României în circuitul european, o forţă de echilibru şi o cumpănă dreaptă, aşezată deasupra tuturor gâlcevelor orientale caracteristice poporului român. Rolul şi personalitatea lui Carol I, apoi ale lui Ferdinand, cel care a preluat şi modificat Constituţia din 1866 (oferind naţiunii Constituţia din 1923, cea mai sublimă şi mai dreaptă Constituţie românească din toate timpurile), sunt tezaure peste care - iată - astăzi calcă, cu bocancii infatuării lor cripto-comuniste, cei trei arhangheli ai pătimirii noastre: Băsescu, Ponta şi Antonescu… Păcat!



Sursa: gazetanoua.ro