Pe Alexia Udriște am cunoscut-o la un curs foto. O fată micută, slăbuță, numai un zâmbet. Cum sunt delăsătoare și treceam printr-o perioadă nefastă, nu prea am ajuns la curs. Dar, asta este altă poveste. Cea de astăzi este despre poveștile Alexiei. A lăsat fotografia de-o parte pentru o pasiune mai arzătoare, desenul. Mai precis, ilustrația. O mână de om, cu mult talent la purtător, înarmată cu mult curaj, a lăsat Craiova pentru București, unde face povești, povești frumoase cu zâne, libelule și palate. Alexia este ilustrator freelancer și, da, reușește să trăiască din asta. Îi urmăresc pe Instragram sau Facebook creațiile și mereu m-am întrebat cum este lumea Alexiei. Așa că am întrebat-o și iată ce răspunsuri am primit.
Reporter: Ce înseamna a fi ilustrator?
Alexia Udriște: Înseamnă să îți asumi vizualul în toată splendoarea lui. Să creezi în funcție de ce ai în jur și să profiți de fiecare idee care îți sare în cale.
R: Cum ai ajuns să faci asta și mai ales să faci bani din asta?
A.U: Am început dintr-o întâmplare. O propunere de job care mi-a conturat mai apoi deciziile. Bani se fac atâta vreme cât ai poftă și ambiție să munceștii și să îți depășești limitele.
R: Și, mai ales, cum a ajuns o olteancă ilustrator de seamă în București?
A.U: Cu mult curaj. Dacă nu era el, nu era nimic. Apoi, l-am transformat în perseverență.
R: Este freelancing-ul un mod de viata?
A.U: Este un mod de viață, evident. E un an de când îmi trăiesc așa viața, iar dacă din exterior poate părea lejer că nu mergi la un job 9-17, ei bine, nu e chiar așa. Freelancing-ul implica ștergerea din memorie a conceptului de weekend. Poți avea weekend oricând îți permite timpul. Momentan mă străduiesc să mă organizez mai bine. Am o problemă la capitolul «organizare».
R: Cum alegi proiectele?
A.U: În general, ele mă aleg pe mine, ceea ce mă bucură, pentru că oamenii vin exact pentru ceea ce faci tu și știu în general la ce să se aștepte. E minunată ideea de a primi proiecte pentru că modul tău de lucru place.
R: Ai refuzat proiecte?
A.U: Da. Din lipsă de timp ori din deficit de comunicare. E normal. Prefer să se întâmple așa decât să ne pierdem timpul și eu și clientul.
R: Care e cel mai drag poiect al tau?
A.U: Cel mai drag proiect terminat al meu este “Sarea în bucate”, o carte care urmează să apară la editura Nemi (Nemira). Dragi îmi sunt și minunile care urmează. Dar mai mult nu spun.
R: Ți-ai dori o colaborare cu cineva anume?
A.U: Da, îmi doresc colaborări cu diverse publicații. Dacă mă întrebai asta acum un an ți-aș fi dat mai multe nume. Întâmplarea face că încep deja să lucrez cu cine mi-aș fi dorit. Ceea ce e de bine.
R: De unde vine inspirația?
A.U: Mult vizual, multă lectură, muzică, oameni. De peste tot. Mai ales în zona ilustrației de carte pentru copii, inspirația vine chiar de la ei.
R: Cum te descurci cu deadline-urile?
A.U: Mă lupt cu ele. Deadline-urile sunt balaurii mei. Este copleșitor uneori (ca acum, de exemplu), dar încerc să le scot la capăt. Cum spuneam, am nevoie de o mai bună disciplină.
R: Am văzut că ai facut ilustrație pentru copii, pentru adulți de ce nu?
A.U: Cred că drumurile mele au dus către ilustrația de carte pentru copii. Urmează să am un proiect dedicat adulților, curând. Probabil că luna octombrie îl va scoate la iveală.
R: Ai făcut ilustrație și pentru cartea lui Marian Godină, cea pentru copii. Cum a fost colaborarea? Este la fel de amunzant și în realitate?
A.U: Marian este tare simpatic. Colaborarea a decurs cu un pic de haos din cauza timpului scurt, dar rezultatul a ieșit în timp util și toată lumea a fost fericită.
R: Ai cochetat și cu fotografia… ai spus stop?
A.U: Am cochetat și încă o mai fac. Însă, îmi folosesc micile skill-uri dobândite în acea vreme pentru a arăta mici momente de “work in progress” ori pentru a inspira lectura unei cărți. Micile lucruri simple de zi cu zi, pe care le public în online.
R: Ce planuri de viitor ai? Unde te vezi peste 10 ani?
A.U: Sper să mă aflu pe veranda unei case. Planurile de viitor vizează niște proiecte personale, mai mult timp liber și la fel de multe pisici.
R: … Și, bineinteles, un capitol dedicat pisicilor (pentru cine nu o cunoaște facebook-ul ei este plin de poze cu pisici). Câte ai?
A.U: Avem 4 pisici. Nu au fost planificate, viața ni le-a adus, iar noi le-am primit cu brațele deschise.
R: Cum e viața înconjurată de pisici?
A.U: Este un fel de baby training, așa că dacă vă doriți copii, stați 1-2 săptămâni într-o casă cu pisici. Vă veți trezi de multe ori noaptea, mai ales dacă aveți o pisică mica (<2 ani).
R: Ce te atrage așa mult la pisici?
A.U: Eu am fost și mă consider iubitoare de câini. Nu mi-am putut asuma creșterea unui câine. Este cu totul altceva, are nevoie de plimbări dese afară și de mult spațiu, apartamentul l-ar îngrădi destul de mult. Eu mi-am primit pisicul din întâmplare. M-am ales cu el din senin, micuț, negru. De atunci mi-am dat seama că pisica e greșit înțeleasă.
R: A fost greu să îți găsesti un partener iubitor de pisici, că bărbați cu pisici nu prea am văzut?
A.U: Of, nici pe el nu l-am căutat ca să-l găsesc. Nici el pe mine. Ne-am procopsit unul cu altul din senin și am rămas împreună. El avea doi motani, eu unul. Au fost doi ani de lupte între teritorii. De un an o avem și pe Ghem. O pisicuță pe care am adunat-o rănită și vai de ea. Acum este domnișoara casei. Suntem amândouă împotriva tuturor.
Și, ca o completare pe care mi-o permit, Alexia și partenerul ei de viață s-au nimerit atât de bine încât, de curând, Alexia a adăugat lângă propriul nume de familie și pe cel al soțului, Olteanu.
Foto: arhivă personală Alexandra Udriște-Olteanu.
Raspunde cu citat
