Furca, toporul, Olguţa

Nu ştiu cine a pus aşa nume pompoase ligilor cele mai de jos din fotbalul românesc, Elită şi Onoare, nici nu ştiu dacă se mai numesc aşa, dar e sigur că meciurile de pe-acolo, mai ales când vine cazul de vreo promovare, n-au de-a face nici cu elita, nici cu onoarea. Sunt nişte încăierări săteşti, unde se joacă pe principiul „rupe-l, bă!”, iar susţinătorii machiţi intră pe teren cu bâta ca să-şi susţină favoriţii şi să cotonogească arbitrul.

Vreo asemănare cu bătălia electorală de la Curcani?

Întrucâtva, şi campania electorală pentru Craiova mi se păru a avea multe în comun cu un meci de promovare din Elită în Onoare. În sensul că, văzută din avion, părea a avea toate ingredientele şi tensiunea necesare momentului. De la apropiere, însă, am văzut numai mizeria, derizoriul, faluturile, noroiul. Încrâncenare, luptă, ambiţie – da. Imaginaţie, eleganţă, decenţă – cam nu.

Ca marketing, paradoxal, aş spune că Mărinică Dincă avu cea mai inspirată campanie – atât de inspirată încât bag mâna-n foc că n-a fost ideea lui. Însoţit de maidanezi, pe toate afişele, el reuşi să deturneze, printr-o abordare mono-temă, discursurile candidaţilor cu şanse mai mari – cel puţin în prima etapă a campaniei. Din păcate pentru el – din fericire pentru Craiova – stigmatul apartenenţei la PD-L şi degringolada din spatele fostului gard portocaliu, vopsit acum în verde pripit, nu-l ajutară pe distinsul anonim să-şi depăşească lungul nasului destul de scurt. Şi cred că astfel se încheie o carieră politică scurtă şi zbuciumată, care nu lasă în inima craiovenilor deâct o vilă sau două şi o firmă de construcţii, Mitliv, mai bogată decât oricând.

Existenţa lui Mărinică Dincă duce în repaos, ca efect indirect, şi gloria lui Antonie Solomon. Lipsit de organizarea unui partid mare, fanul lui Băsescu n-a reuşit să-şi prelungească prezenţa la Primărie – ceea ce, psihologic, nu mă miră, întrucât Antonie Solomon nu părea să mai aibă chef de administraţie publică, fiind mai degrabă împins în luptă de interesul egoist a celor care sperau să-l mai folosească o vreme. Un anturaj de campanie pestriţ, ineficient, neserios, împănat cu profitori de tot soiul, oameni cu orgolii şi vanităţi indigerabile, un staff care ar putea ajuta şi un peşte să se înece în apă mică. De altfel, dacă n-ar fi beneficiat de fidelitatea a doi vechi şi experimentaţi prieteni politicieni, plus sprijinul cointeresat al unei vechi şi potente adversare – Solomon ar fi pierdut mult mai grav, iar cele 12 procente indicate de exitpoll ar fi fost consemnate în rezultatul final. Oricum, Antonie Solomon mai are multe de spus în politica locală, rămâne un brand puternic şi, dacă va învăţa ce are de învăţat, ar putea aduce UNPR-ului câţiva parlamentari la alegerile din toamnă.

Nici ce a făcut Lia Olguţa Vasilescu, de cealaltă parte, n-a debordat de imaginaţie. Dacă ar fi jucat tenis, Olguţa ar fi câştigat pe rever, întorcând în terenul adversarului mingile cu aceeaşi forţă cu are au fost trimise. Oricum, istoria o scriu învingătorii, iar Olguţa este, de acum, o scriitoare de istorie. Însă, ca şi Solomon, Olguţa posedă o doză mare de orgoliu. Iar vanitatea e un steroid al psihicului care, în primă etapă, te ajută să creşti în ochii tăi şi al celorlalţi, însă la fel de repede îşi poate arăta efectul advers, făcându-te manipulabil, paranoic, vulnerabil în faţa celor cu limba dulce, care ştiu să-ţi măgulească orgoliul în timp ce te învaţă, cinic, cum să sari fără paraşută. Până una-alta, în ciuda aparenţelor fragile, doamna Vasilescu pare să aibă suficientă imunitate la astfel de otrăvuri, ceea ce îmi dă multe speranţe legate de primul mandat al dumneai la Primăria Craiova.

De fapt, m-am apucat să scriu acest text cu gândul de a-i aminti primei noastre primăriţe că, din cei 57.000 de craioveni care au votat-o, câteva zeci de prieteni au votat-o din dragoste, câteva sute de cunoştinţe din simpatie, câteva mii de membri USL din disciplină. Restul craiovenilor – ăia 30.000 de votanţi în plus faţă de cei din 2008 – au votat-o din ură, o ură despre care am mai scris, înainte de campanie, o ură politică cum n-a mai existat de la Revoluţie încoace. Ură pentru tot ce a însemnat Traian Băsescu, Emil Boc, PD-L, austeritate. Ură pentru Mitică Dragomir şi Mircea Sandu. O ură brută, fără nuanţe, ultim reziduu al dezintegrării sistematice a ceea ce se numea, cândva, mândrie oltenească. Oltenii de azi au votat-o pe Olguţa din acelaşi instinct care, în alte timpuri, i-ar fi îndemnat să pună mâna pe furci şi topoare. Au votat-o cu ură şi cu încredere moderată: „Ia să te vedem, tu poţi să faci?”. Asta nu-i va face deloc primăriţei viaţa uşoară, fiindcă are multe promisiuni de onorat în faţa unui public care-şi ţine, de ani buni, nervii în batistă. Pe modelul guvernului Ponta, trebuie trecut la acţiune din prima zi. Pentru Olguţa nu va exista o lună de miere, cel puţin nu anul ăsta.