Cel mai bun alpinist e alpinistul în viaţă: Marian Motocu – omul bun la toate, care trăieşte (d)in corzi

De sus, lucrurile se văd mult mai clar. Privirea de ansamblu îşi dă senzaţia că ai lumea la picioare. Şi o ai, chiar dacă, în fapt, e doar o chestiune de percepţie, un sentiment de supremaţie pe care doar adrenalina din corp ţi-l scutură. Tot ea, adrenalina, îţi dă o “palmă” de aducere aminte: eşti om şi eşti fragil, iar de sus până jos nu e decât, culmea, un pas. Greşit!… Ori doi. Pe Marian Motocu, alpinist cu o experienţă de 15 ani, l-am cunoscut la lucru, pe acoperişul Palatului Administrativ din Craiova, clădirea care adăposteşte Consiliul Judeţean şi Prefectura Dolj. Şi cum alpinişti, fie ei utilitari, nu găseşti la tot pasul, câteva întrebări şi răspunsuri lansate din curiozitate au fost suficiente să-i gâdilăm omului partea sensibilă şi să-i smulgem din “corzi” acest interviu. Unul cuprinzător. E scuzabil. Mai ales după ce petreci atâtea ore singur, eventual printre porumbei şi alte zburătoare. Aşadar, iată cum decurge o discuţie cu un (alpinist) profesionist, la nivelul pământului, după o incursiune la înălţime. 

Reporter (R): Cum ai ajuns aici? Şi nu mă refer la acoperişul Prefecturii şi apoi jos de pe el. Cum ai ajuns să faci asta?   

Marian Motocu (M.M.): Dacă vrei să nu munceşti niciodată, alegeţi meseria care îţi place. Eu aşa am ales şi uite că eu nu muncesc, pentru mine e o distracţie. Până acum, am făcut tot felul de lucrări, de la firme luminoase, pe care le-am montat în toată ţara, afişe, am vopsit tot ce înseamnă clădire mare în Craiova, am montat aparate de aer condiţionat, am spălat geamuri şi am schimbat geamuri, aşa că fac asta din plăcere, pentru bani, şi la chemarea oricui mă solicită.

R: Care este cea mai mare clădire pe care te-ai urcat, pe care ai lucrat?

M.M.: 260 de metri, Halânga (Termocentrala de la Halânga, Mehedinţi n.r.), unde am montat două antene, şi la Işalniţa, la Termo, unde am pus armătura, eu şi alţi doi băieţi, pe interiorul coşului de 220 de metri şi pe exterior am desfăcut fisurile.

R: Care e senzaţia la înălţime?

M.M.: Superbă! La început, când urci, e inconştienţă, pe la jumătate devii conştient şi ai şi senzaţia de, nu ştiu,… de absolut! Toţi tindem spre mai mult, spre mai bine, spre mai sus şi acolo asta simţi, că ai totul la picoare.

R: Tu faci asta şi la propriu şi la figurat, mergi către “sus”.

M.M.: (Râde) Da, adică aşa cum am mai spus, în momentul în care eşti acolo, în coardă, uiţi cam de tot. Eşti tu, cu coarda ta, cu hamul tău, cu amarajele tale.

“Cei mai buni alpinişti sunt alpiniştii în viaţă” 

R: Practic, ai viaţa ta, în propriile tale mâini, nu? Pentru că înţeleg că tu te ocupi de tot?

M.M.: Da, toate amarajele de mine sunt făcute. În momentul în care ai făcut o greşeală, mi se pare normal şi firesc să plăteşti pentru ea. Nu cum au făcut alţii greşeli şi au scăpat. Nu, în cazul meu, cum am greşit, am murit. Săracul Telex (Dragoş Veleanu, alpinist, decedat pe munte în urmă cu doi ani şi jumătate n.r.), în toată viaţa lui – alpinist de ani de zile şi de renume – o singură dată a greşit – l-a mâncat să împingă un ţurţure pe gheaţă, a căzut pe el şi instantaneu i-au sărit creierii. O greşeală faci şi… în meseria asta o greşeală dacă faci, gata. Aşa că, cei mai buni alpinişti sunt alpiniştii în viaţă. Şi mai sunt “fluturaşii”.

R: “Fluturaşii”?

M.M.: Sunt cei care au un an, doi de coardă, au mers la munte, au făcut nişte poteci, au pus hamul pe ei, coarda şi ce-au zis: “gata, domne’, suntem alpinişti…”. Şi ei nu ştiu să stea decât în coardă. Dacă-i întrebi ce ştiu să facă, asta spun, că ştiu să stea în coardă.

R: Bănuiesc că un alpinist utilitar trebuie să ştie să facă şi ceva prins în coardă fiind, nu?

M.M.: Păi da, în coardă trebuie să ştii să munceşti. Uite, eu sunt mecanic de maşini şi utilaje, am lucrat ca operator chimist, eu sudez, zidesc, pun geamuri…

R: Deci trebuie să fii priceput la cât mai multe, ca atunci când eşti sus, să ştii ce ai de făcut? 

M.M.: Exact, trebuie să ai măcar o leacă de imaginaţie, ca atunci când faci o lucrare – de exemplu cum am avut aici sus (în podul şi pe acoperişul Prefecturii Dolj) – trebuie să ştii deja ce ai de făcut. Ai văzut gaura în acoperiş, instantaneu trebuie să te gândeşti să pui nişte scânduri, bile, acolo să baţi cuie, aici să pui folie protectoare, lănteţi. Bine, mie mi se pare uşor, dar pentru altul… Altul se gândeşte: “e acoperişul de făcut, trebuie să intru şi pe interior şi pe exterior, cum să fac?”.

R: Adică e şi o chestiune de abordare a problemei?

M.M.: Adică e lesne dacă ştii exact ce ai de făcut. Dar sunt şi lucrări care par simple, dar sunt mult mai complexe. Acum mai am o lucrare la un magazin de mobilă, care e uşoară ca meserie, dar e complexă din punct de vedere al alpinismului, pentru că fac zeci de amaraje pentru o jumătate de metru pătrat. Cred că am adunat 50 de mp şi lucrez de o săptămână şi nu reuşesc să-i dau de cap pentru că e foarte migăloasă.

R: Nu ştiu cum e în meseria de alpinist. Ai fost ucenicul cuiva, ai furat meseria sau cum se învaţă tot ceea ce ştii tu?

M.M.:Normal şi firesc e să te duci la o şcoală. Eu, personal, m-am dus la domnul Dan Vasilescu, şeful nostru, asta acum vreo 12 ani şi i-am spus: “Măi, nea’ Dan, vreau şi eu o hârtie de-aia de care ai mata”. Şi-mi zice: “Păi ce ştii să faci”? “Păi ştiu asta şi cutare, cutare, cutare”. Mi-a zis să-i dau 200 de dolari şi mi-o dă. N-am vrut, i-am zis că nu-i dau nimic, pentru că nu m-a învăţat nimic. Mi-a zis că atât costă hârtiile, formalităţile. N-am vrut, deci eu am învăţat singur. Jumătate nu, dar un 30% din ce-a fost înCraiova de făcut eu am făcut. Am învăţat şi apoi eu le-am dat o pâine (colegilor şi firmei la care a lucrat n.r.).

R: Concret, ce fel de lucrări ai avut în Craiova, la ce clădiri? 

M.M.: Am lucrat la Pan Group, la Hotel Emma, la Helin, cam tot ce înseamnă clădiri mari. Mă uit şi văd de aici (din clădirea Palatului Administrativ dinCraiova n.r.) Polystart-ul – firma e pusă de mine şi jgheaburile şi burlanele –, de la Mercur, iarăşi, reparaţiile de sus, tot de mine sunt făcute, la Metro, pilonul ăla mare unde este numele, la Electroputere Parc – firma e montată tot de mine.

R: Deci fiecare clădire îţi poartă urmele?

M.M.: Da (râde). Şi Mitropolia! Am montat acolo antena mare, la Biserica Madona Dudu am reparat acoperişul, am schimbat geamurile, la modul că stăteam în coardă şi tăiam geamuri. Ştii, unii abia taie geamurile din picioare, pe masă, eu – din coardă. Atunci am lucrat cu Robert Firu, la fel, un alpinist foarte bun. Deci, am lucrat peste tot. A, şi la biserica din faţa Casei Ştiinţei, turla eu am montat-o şi ce a mai trebuit. Sunt şase ani de atunci şi nici până astăzi nu mi-am luat banii (râde iar, ca de o amintire amuzantă).

R: Câţi alpinişti sunt în Craiova, vă numărăm pe degete?

M.M.: Da, suntem foarte puţini. Pe degetele de la mâini, dacă îţi tai una (râde) şi încă vreo două degete. Nu mai sunt alpinişti înCraiova.

R: Nu mai sunt pentru că au plecat în afara ţării? 

M.M.: Da, cum să spun, sunt alpinişti, dar aici dacă nu te cunoaşte lumea şi nu pleci capul, nu prea ai lucrări. Dar eu am considerat că atât timp cât mi se oferă preţul pe care îl cer, lucrez. Oricum, alpiniştii care mai erau au lăsat munca asta şi s-au îndreptat către alte meserii.

R: Dar, totuşi, pare destul de bănoasă, lăsând la o parte riscurile…

M.M.: Este bănoasă, adică poţi să iei zece-cincisprezece milioane (1.000-1.500 de lei n.r.) într-o zi. Evident, numai în cazul în care ştii ce ai de făcut, vorbim de cei care ştiu ce au de făcut. Sunt şi lucrări care par extrem de simple, dar trebuie făcute în spaţii foarte mici, înguste, unde nu ajunge oricine. Eh, în cazuri dintr-ăstea li se pare că nu ai făcut nimic şi că nu trebuie să dea atâţia bani pentru intervenţia respectivă. Dar ei nu înţeleg că fără mine sau altul ca mine nu ar fi putut să rezolve treaba aia.

R: Nu pun la socoteală riscul, nu-l calculează în preţ?

M.M.: Da, da! Diferenţa dintre munca asta şi alta e că eu nu dau cu sapa la om în grădină şi dacă nu-mi dă banii, mă supăr puţin şi-mi trece. Nu, eu îmi risc viaţa ca să-ţi fac lucrarea respectivă. Oricum, mi-am luat multe ţepe.

R: Îmi povesteai că ai avut tot soiul de solicitări mai puţin obişnuite: să deblochezi uşi, să salvezi bătrâne. Povesteşte-mi puţin despre asta.

A, apropo de asta. Cu ceva vreme în urmă, 6-8 ani, am făcut pe Moş Crăciun.

R: Să nu-mi spui că ai intrat pe coş?! 

M.M.: Nu, nu pe coş, pe geam. Stăteau oamenii la etajele 4, 8, 9, 10 etc. şi, îţi dai seama, copiii când le ziceau părinţi: “Mami, ia vezi, cine e la geam?” Şi când îl vedeau pe moş Crăciun, pur şi simplu erau extraordinar de impresionaţi. E superb să le vezi reacţia. În cazul ăsta, cu Moşu, a fost destul de distractiv, pentru că, evident, barba lui Moş Crăciun era lungă şi, fiind în corzi, la coborâre aveam o gaură enormă în barbă, pentru că se agăţa în opt-uri şi trebuia să tai din ea şi aşa, puţin câte puţin, ajungeam la copii cu barba mică. Bineînţeles, mă întrebau unde mi-e barba. Le explicam eu cămoşul e bătrân şi i-a mai căzut. Mai dificil a fost cu numele copiilor, că erau strânşi mai mulţi la o familie şi trebuia să le reţin tuturor numele. Până la urmă mi-am pus ochelari de soare, ca să nu-mi vadă privirea când îi strigam, că nu ştiam exact la care să mă uit. În orice caz, copii ăia au rămas marcaţi: “Mamăăă, a venit Moş Crăciun la noi, pe geam, deci există!”.

În fine, ca intervenţii, mă cheamă lumea la doisprezece, unu noaptea, să le deschiduşacă au rămas cu familia pe afară, pentru că auuşădintr-aia metalică, de aceea care se închide automat. Şi mă sună pe mine, în general contra-cost, să-i ajut. Efectiv, intervenţia în sine nu e dificilă, urc, sparg geamul, deschid geamul, depinde cum se poate, mi s-a întâmplat să bag şi levierul – cu acordul proprietarului evident. Tot timpul, îl rog pe proprietar să bată la vecini, să mai fie cineva prezent.

R: Ca să ai martori că ai intrat cu acordul proprietarului, nu? 

M.M.: Da, categoric, ca să mă asigur că nu am probleme apoi. Mi s-a întâmplat să am probleme cu Poliţia o dată. Am deschisuşa cuiva într-o duminică şi în aceeaşi seară am plecat la Deva la o lucrare. Era apartamentul prietenei unui prieten. În general, când sunt în apartamentul cuiva, la o intervenţie, vorbesc în continuu, ca omul să ştie în permanenţă unde sunt, şi în momentul în care am intrat pe fereastră durează circa 5 secunde până ajung lauşă. Bine, mi s-a mai întâmplat să mă încurc în perdele, să iau totul după mine. Sunt unii care au perdele până jos şi când intri şi nu ştii locul, mai e I întuneric, te împiedici, iei mese, oale, totul după tine, până ajungi lauşă.

R: Deci nu vrei ca oamenii să interpreteze că ai mai aruncat şi o privire prin tacâmuri sau pe la sertarul cu bani?

M.M.: Da, sunt cât mai rapid, ajung lauşă, deschid, omul intră, vede şi e totul ok. Revenind la povestea cu apartamentul prietenei prietenului meu, am deschisuşa, mi-a dat banul şi am plecat. Când m-am întors de la Deva, după o săptămână, mi-a zis soţia că m-a căutat Poliţia. “Păi ce-am făcut şi eu nu ştiu?”, o întreb. “Păi – zice – i-ai spart unuia casa”. “Păi sunt dobitoci?” – zic. Noroc că la Deva unde am fost, am fost şef de lucrare, aveam oameni în subordine, de făcut devizele şi m-am dus la Poliţie şi le-am arătat unde am fost – că spargerea apartamentului a avut loc la o seară după ce le-am deblocat euuşa. În fine, a dat Poliţia telefon pe la Deva, s-au interesat cine sunt şi ce fac şi nu am avut probleme. Le-am spus că eu în data “de”, am deschisuşa unui apartament etc. Că a doua zi noaptea a venit cineva şi a spart casa, nu e treaba mea, ce să fac eu.

R: Şi, s-a rezolvat cazul, au aflat cine a fost hoţul?

M.M.: Da, era prietenul ei. I-a furat 40.000 de mărci.

R: Deci ai trecut şi prin situaţii tragi-comice… 

M.M.: A, da! Odată, eram cu prietenii mei motociclişti chiar aici, în faţa Prefecturii, când vine cineva disperat: “Mariane, hai repede, că moare bătrâna!”. “Păi şi eu ce să-i fac?!”, zic. “Nuu, că e în faţa blocului, afară, şi ăştia nu pot să-i spargăuşa şi are medicamentele înăuntru şi ea suferă cu inima”. Am mers acasă, mi-am luat echipamentul, am plecat în Craioviţa – că acolo locuia bătrâna – şi când am ajuns, dădeau oamenii cu apă pe ea, că cred că era mai speriată că nu putea să-şi ia medicamentele. În fine, am intrat în apartament, era la etajul 4, şi am rezolvat problema. Mi-a dat nepotul femeii şi un ban că am salvat-o şi toată lumea a plecat fericită.

R: În străinătate ai avut lucrări care au implicat muncă de alpinist?

M.M.: Nu, nu prea. Singura lucrare pe care am avut-o a fost în Suedia, unde am făcut un acoperiş de la zero. În rest, nu. În rest, am fost înBrazilia,Venezuela, în toată Europa.

R: Pentru că ai un spirit aventurier, înţeleg că ai fost de plăcere, în concediu? 

Ştii cum e, cum am mai spus, fiecare tinde mai sus, mai mult… Te duci şi tu şi cauţi să vezi cum e şi în altă parte. În România treburile abia, abia se mişcă. Adică banii pe care îi făceam acum 10-15 ani în două, trei zile, îi fac acum în două-trei luni.

R: Am înţeles. Povesteşte-mi şi despre pasiunea ta de a desena. Am văzut nişte lucrări foarte interesante de-ale tale.

M.M.: La şase ani, am făcut primul portret. Dar pentru că ai mei nu şi-au dat interesul – ştii cum e, dacă ai un diamant pe care nu-l şlefuieşti, nu prea valorează mare lucru. Dar asta e, a rămas la nvel de pasiune, din care, câteodată, mai fac şi un ban. Uite, spre exemplu, înGermania am vândut picturei, în Olanda iarăşi.

R: Ce fel de imagini, ce teme abordezi în general?

M.M.: Orice. Dar cel mai mult îmi place să desenez, să pictez ceva endless, ceva fără de sfârşit, ca de exemplu un drum.

R: Adică, prin simboluri, fiecare desen al tău spune o poveste?   

M.M.: Da, da, exact! Fiecare desen în parte îţi transmite ceva. Şi dacă faci o floare, o lumânare şi ai reuşit să-i dai elementul ăla care transmite senzaţia de palpabil, de viaţă, practic, dai viaţă hârtiei respective. În Germania a venit cineva la mine şi mi-a zis că vrea şi el vechiul drapel otoman şi l-am făcut. L-am pictat pe o pânză. Am făcut şi pantere şi pume. Pentru o prietenă din Germania care are o problemă medicală de la un accident, iar medicii i-au dat vreo şase luni de trăit acum mulţi ani şi ea trăieşte şi acum, şi are vreo 43-44 de ani. Şi a zis că ea e o luptătoare precum pumele – ea are o slăbiciune pentru feline – şi i-am făcut un desen frumos, ceva mare – a fost foarte impresionată, a plans şi aşa că… îţi dai seama ce mulţumire am…

R: Deci, eşti alpinist utilitar, îţi plac înălţimile, îţi plac motoarele, îţi place să şi pictezi. E o combinaţie interesantă, pentru că pari un tip mai dur, dar se pare că ai şi o parte sensibilă.

M.M.: Să-ţi spun ceva: cu cât eşti mai dur, cu atât eşti mai sensibil. Ştii vorba aia cu mutul care tace, dar le face? Ei bine, noi – şi când spun asta mă refer strict la motociclişti – suntem nişte oameni duri pentru că aşa suntem percepuţi.

R: Spui că e vorba de aparenţe? Pentru că sunt convinsă că în cercul vostru este o veselie debordantă. 

M.M.: Da, păi să-i vedeţi pe prietenii mei dinGermania. Ăia şi când zâmbesc se uită urât (zâmbeşte). Dar să-i vedeţi când ia nişte căţeluşi în braţe… Ar fi în stare să-ţi tragă una dacă ai îndrăznit să loveşti un animal sau te-ai atins de un copil. Deci, cei mai duri oameni sunt şi cei mai sensibili. Normal, îi scoatem din discuţie pe criminali şi alţi rău-făcători. Când eşti motociclist, e vorba de fraternitatea aia, de salutul ăla pe care-l dai… Hmm, nimicuri dintr-ăstea…