Întâmplarea face să mă nimeresc la nesperată agapă cu foştii colegi, absolvenţi, promoţia 1956, de la liceul giurgiuvean „Ion Maiorescu”. Liceu cu tradiţie mai mult decât seculară, pe care autorităţile comuniste îl „demixtaseră”, făcându-l „liceu de băieţi”. Din cele trei clase ale promoţiei, cu 120 de bacalaureaţi, au mai avut norocul şi puterea (fizică) să răspundă „prezent” la întâlnire doar 27. Pe ceilalţi, restul, soarta maşteră a „generaţiilor de sacrificiu” nu i-a iertat; fie au trecut între timp în lumea drepţilor, fie infirmi, imobilizaţi, au rămas acasă, pe unde i-au risipit vicisitudinile, să-şi ducă bătrâneţile şi suferinţele.
Mă uitam cu duioşie şi cu un soi compasiune la foştii colegi; peste tinereţea lor debordantă şi veselă, în ciuda vremurilor crâncene ale stalinizării, vine să se suprapună crugul unor întocmiri politice ce încep să semene cu ceea ce-a fost. Văd chipuri triste, obosite, emaciate, frunţi pleşuve, ridicate, urme ale curgerii inexorabile a clipelor ce ni s-au dat. Caut la ei seninătatea izvorâtă din împăcarea cu cele bune şi cele rele şi nu o zăresc. Le ascult rememorările ca o litanie acuzatoare la adresa celor care, de-a lungul vremurilor, au dat buzna să guverneze şi să stăpânească peste ţară. Suntem un leat născut în anul în care mareşalul Ion Antonescu răspica pentru ostaşii Armatei Române „Vă ordon, treceţi Prutul!”. Ne-am văzut părinţii plecând la război. Mulţi nu s-au mai întors acasă de pe front; le-au putrezit oasele pe câmpurile de bătălie. Apoi a venit peste ţară calvarul stalinizării, colectivizării şi al lichidării claselor exploatatoare. În fine, am trăit cu fervoare şi naivitate prăbuşirea comunismului şi cu speranţa că tranziţia va aduce o viaţă mai bună. La 22 de ani de la Revoluţie, bilanţul e dezamăgitor – îmi spun foştii colegi.
În clipa aceea, pe ecranul televizorului apare – emblematică pentru minunatele vremuri pe care le trăim – figura… carismatică a preşedintelui Băsescu. Gurul naţiei tocmai prezidează o reuniune a oamenilor de afaceri. Se emit opinii avizate despre criza mondială, despre efectele ei asupra ţărilor emergente şi, implicit, asupra… trendului economiei româneşti. Se rostesc critici mai voalate la adresa diriguitorilor, care au lăsat în paragină capacităţile industriale ale ţării, sau le-au privatizat în batjocură, cu mult sub preţul pieţei. Şi, deodată, se aude vocea cu harţag a preşedintelui, aruncând în eter ranchiuna şi umorile sale la adresa celor „ce bocesc că am distrus fabricile şi că nu mai avem industrie. Vă anunţ că, în 1989, România (lui Ceauşescu) avea exporturi în valoare de circa 10 miliarde de dolari. În 2011, România a dat la export mărfuri în valoare de peste 60 de miliarde de euro şi principala contribuţie e a industriei. Poftesc, deci, bocitoarele să mai tacă!”.
Aşa o fi, dom’ preşedinte, ca dumneavoastră! Contează totuşi ce fel de produse exportăm, cu ce consumuri şi la ce preţuri? Şi mai ales, se regăsesc măreţele împliniri ale exportului în buzunarele românilor, în salariile ciopârţite, indemnizaţiile tăiate şi în pensiile impozitate? Finalmente, le-aş zice românilor: Nu mai bociţi! Hăhăiţi! Aşa cum hăhăie preşedintele nostru, mereu vesel, fericit şi prosper, cu familion cu tot.
