Rândurile de faţă mi-au fost inspirate în urmă cu vreo câteva seri de către avocatul Doru Bogdan, un profesionist în drept comercial, cel care, dacă ar avea timp să scrie o carte despre tranziţia metalurgiei slătinene, de la socialism la capitalismul sălbatic, de la sistemul centralizat la jungla pieţei libere, ar fi cel mai în măsură să o facă.
Discuţia a pornit de la o contradicţie legată de ceea ce este astăzi ALRO şi de ceea ce se află, în prezent, TMK – ARTROM, fosta fabrică de ţevi din Slatina.
Bogdan e de acord că ALRO merge bine, pentru că, din punctul său de vedere, aici, cu excepţia sincopei Orzaţă, fabrica de aluminiu a fost o răsfăţată a burselor, a pieţelor de capital. Dar tot el a ţinut să-mi spună că miracolul metalurgiei slătinene, dacă nu cumva al metalurgiei româneşti, se numeşte TMK-ARTROM. Aici, gheara falimentului se pregătea să rupă dintr-o afacere specializată, exclusiv, pe producţia de ţevi metalice, undeva spre sfârşitul deceniului nouă al secolului trecut. Atunci când părea că nu mai e nimic de făcut…
Soluţia aleasă contează mai puţin astăzi. Mult mai puţin decât înseamnă omul care şi-a asumat destinul acestei companii: Adrian Popescu. Un produs al municipiului, un profesionist recunoscut ca atare şi de cei care, în decursul timpului, i s-au aflat pe poziţii adverse.
Drumul nu a fost uşor. Să începi cu mult de sub zero nu înseamnă că te-ai născut într-o zodie norocoasă. Treptat, compania şi-a revenit. Poate şi datorită înţelepciunii unui patronat care a înţeles că românii sunt profesionişti.
Transformarea afacerii de la Slatina într-un punct de reper pentru piaţa economică de profil, prin alipirea fostului combinat siderurgic Reşiţa, a venit de la sine, dar ca o salvare pentru municipiul din Caraş, acolo unde, din plus-valoarea realizată de TMK, astăzi, ca şi la Slatina, câteva mii de oameni primesc preţul corect pentru munca depusă.
Iar când în fruntea diviziei europene a TMK a ajuns Adrian Popescu, cel care, în urmă cu aproape două decenii, a pariat pe ţeava produsă la Slatina, nu vorbim de o minune, ci de o certitudine. Una în care rolul principal îl joacă unul de-al nostru. Adrian Popescu este astăzi printre puţinii slătineni care nu are nevoie de carte de vizită, atunci când are ceva de spus într-un domeniu unde pe piaţa de profil nu există sentimente şi jumătăţi de măsură.
Unora li se pare normal ceea ce se întâmplă astăzi la Slatina, la Reşiţa sau chiar în ansamblul diviziei europene a TMK. Acolo unde se regăsesc toate activele grupului. Însă, pentru cei care mai ţin şi acum minte ce a fost prin ’90 şi ceva, la Slatina, chiar este un miracol. Altfel, vine de la sine primul loc ocupat de TMK, la Slatina şi la Reşiţa, într-un top al afacerilor dedicat întreprinderilor mari. Tot aşa cum vine şi liniştea şi siguranţa celor peste zece mii de oameni care depind, direct şi indirect, de pariul câştigat de Adrian Popescu, atât cu sine, cât şi cu metalurgia românească. Acolo unde nu toate fostele întreprinderi au mers la fier vechi pentru a face loc unor mall-uri, pe unde îşi plimbă pantofii şi gentuţele domnişoarele epocii noastre.
