Străinătatea, iadul părinţilor, purgatoriul copiilor
O durere surdă și o dramă profundă îî macină pe copiii ai căror părinți sunt plecați de ani de zile în străinătate. Rămași ai nimănui, foarte mulți au crescut fără un model în viață, iar acum au grave probleme de comportament. Singuri şi fragili, mulţi devin victime ale anturajelor dubioase, pedepsindu-şi, de multe ori voluntar, părinţii pe care-i acuză de abandon. Sunt părinți plecați de 10-15 ani, în căutarea unui viitor mai bun, care nu știu prin ce suferințe trec copiii lor rămași acasă. Ana şi Clara – două nume într-o mare de suferinţă – sunt exemple concrete de copii deveniţi adolescenţi ori, adesea, forţaţi de împrejurări să devină, peste noapte, oameni maturi care-şi iau viaţa în propriile mâini. Autoritățile doljene iau act, lunar, de noi cazuri noi de copii lăsaţi în grija rudelor. În septembrie 2013, spre exemplu, au fost raporate 151 de cazuri. Însă cifrele nu reflectă realitatea, întrucât Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (DGASPC) Dolj, instituţia care se ocupă de situaţia lor, contorizează şi monitorizează copiii cu probleme doar daca ajutorul le este solicitat. “Fiecare copil poate să beneficieze de ajutor specializat, cum ar fi cel medical si de consiliere psihologică”, spune Maria Manolache, directoarea DGASPC Dolj.
Dincolo de cuvinte, există adevărate poveşti de viaţă. Povești ce zac într-o cutie a Pandorei, care, odată deschisă, lasă frâu liber tristeţii, suferinţei, frustrărilor. Aparent adolescenţi absolut normali, mulţi dintre tinerii care cresc fără părinţi ascund drame greu de înţeles, mai ales pentru aceia cărora afecţiunea familiei este îndestulătoare. Dramatică este și situația Anei, o tânără dinCraiova. Are 17 ani şi locuiește cu bunica, fiindcă părinții îi sunt plecați de aproximativ 12 ani, în Italia.
Paradisul pierdut
Rămasă în grija bătrânei, tânăra a decis să-și pedepsească părinții pentru momentele importante din viața ei, în care aceștia nu i-au putut fi alături. În lipsa mamei și a tatălui și-a făcut noi “prietene”, care o ajută să treacă peste suferința pricinuită de lipsa celor dragi. Fata a ales o lume imaginară, mai „bună”, aceea a drogurilor, însă chiar și în paradisul aburilor de alcool și a substanțelor interzise, Ana râde cu un ochi, iar cu celălalt plânge. „Fac lucrurile astea pentru a le capta atenția, pentru a înțelege și ei tot ceea ce simt eu când sunt departe de mine. Drogurile m-au ajutat să ies din starea asta nasoală în care intrasem. Sunt conștientă că nu e bine să mă droghez, dar îmi place că uit de tot din jurul meu și mă simt bine. Nu mă interesează părerea nimănui, fac doar ce vreau eu. Ai mei ar fi trebuit să se gândeasca înainte să mă lase cu bunica. Eu știu că ea suferă pentru mine, dar asta e viața. Și eu sufăr din cauza lor”, spune Ana, cu o hotărâre cu care parcă vrea să se convingă pe sine că face ce este mai bine.
Banii nu aduc fericirea…
“Ana a fost mereu un copil bun, mă ajuta cu treburile casei, aveam un sprijin în ea, dar în ultima vreme s-a schimbat complet. Am aflat cu stupoare că rămăsese repetentă
şi că voia să o abandoneze”, povestește bunica. Copila a renunțat la școală şi spune că nu o mai interesează de nimic şi de nimeni. Şi, ca o ironie a sorţii, spune că nici măcar banii pe care părinții îi trimit nu o mai ajută. În încercarea disperată de a-şi salva nepoata, Mărioara Stăncioiu a apelat și la ajutorul asistenților sociali. A mers la Protecția Copilului povestind toate întâmplările pe care le-a trăit în ultima vreme alături de Ana. “Le-am spus că s-a schimbat copilul pe care l-am crescut de la o lună, că toată lumea a observat asta. Nu mai știu ce e cu ea de ceva timp încoace, numai e copilul pe care l-am crescut”, povestește devastată bunica.
Drumul către rău, drumul către bine
Dacă pentru unii nefericirea de a crește singuri este o trambulină pe marginea prăpastiei, pentru alții nefericirea înseamnă ambiție, putere și voință. Legați prin același cordon ombilical al dorului de părinți, adolescenții au de ales între bine și rău: să se lase pradă desfrâului ori să sufere cu demnitate. “Când am intrat la facultate, am fost cea mai fericită. Mi-am sunat părinții și le-am spus că fiica lor este studentă…. Nu pare mare lucru, dar eu am crescut cu bunica de când eram la grădiniță…Sunt întâmplări care, vrei nu vrei, te marchează. Mi-aș fi dorit sa fie fizic alături de mine, să mă vadă. Cu siguranță asta aș fi vrut!”, spune Clara, o altă tânără crescută de mică departe de ambii părinţi. „Încerc să înțeleg că prin plecarea lor au crezut că mă vor putea ajuta cel mai bine. Și așa a fost. Dacă nu erau plecați, lucrurile nu cred că stăteau la fel. În loc să merg la facultate, la cursuri, ar fi trebuit să merg să lucrez, să mă pot întreține. Scopul meu în viață este să îi fac să fie mândri de mine, pe viitor eu să îi pot ajuta. Gândul că îi fac fericiți, că îi știu bine pe amândoi mă face puternică, mai încrezătoare. Mă gândesc la lupta pe care o duc părinții care sunt departe de copiii lor…”, mărturisește cu zâmbetul pe buze, dar cu o vizibilă urmă de tristețe, Clara.
Zece la sută din copii revin lângă părinţi
Potrivit managerului general al DGASPC Dolj, Maria Manolache, la finalul lunii septembrie au fost raportate 151 de cazuri active, adică acele cazuri la care asistenţii sociali lucrează pentru ca tinerii să treacă cu bine peste lipsa părinţilor, reuşind în cele din urmă să-i aducă laolaltă. “Este vorba despre copii și bunici care beneficiază de ajutorul consilierilor psihologici și de cel al personalului medical. Avem şi 11 cazuri închise, în sensul că părinții au revenit acasă ori au făcut demersurile necesare pentru aducerea copiilor lângă ei”, explică reprezentantul de la Protecţia Copilului Dolj.
În Dolj, cei mai mulţi dintre copiii “nimănui” au vârste între 7 și 9 ani, în vreme ce doar unul din zece are între 16 şi 21 de ani.
Notă: Fotografiile sunt pur ilustrative și nu au nicio legătură cu personajele din acest articol
Autor: Luiza Roşulescu
Editor: Ana-Maria Gebăilă
Raspunde cu citat
