O sa postez cateva fragmente din Solo de luna de Jules Laforgue, pe care le-am citit intr-o antologie. Poezia este ceva mai mare si e una din preferatele mele
Fumez, cu faţa-n sus, singurel,
Pe imperiala diligenţei. Vitează,
Carapacea mi se zdruncină, dar sufletul meu
dansează
Ca un Ariel;
Nici dulceag, nici acrişor, frumosul meu suflet
dansează.
O, coaste şi drumuri!, O, râpe şi fumuri!
Aşadar, frumosule suflet, cum stăm?
Să recapitulăm.
Ne iubeam ca doi nebuni de legat,
Şi ne-am despărţit fără-o vorbă. În fine.
Un plictis mă ţinea exilat,
Un plictis ce-mi venea din toate. Prea bine.
Ochii ei ziceau „Înţelegi?” foarte des.
„Pentru ce nu-nţelegi?”, mă-ntrebau fără glas.
Dar nici unul nu voia să facă primul pas,
Prea voiam să cădem în genunchi împreună.
(Aţi înţeles, nu-i aşa?)
Pe unde-o fi la ora asta ea?
Poate că plânge uşor...
Pe unde-o fi la ora asta ea?
Ah, ai măcar grijă de tine, te implor! [...]
Iar după ce anii vor fi trecut,
Şi fiecare va fi mai aspru cu sine,
Adesea, parcă mă văd şi pe mine,
O să ne spunem „De-aş fi ştiut...”
Dar, chiar căsătorindu-ne,
N-am fi spus cumva câteodată
„De-aş fi ştiut, de-aş fi ştiut...”?
O, întâlnire blestemată!
O, suflet al meu oricum osândit!
Am greşit
Maniaci de fericire
Ce vom face acum?...Eu
Cu sufletul meu,
Ea cu tinereţea ei ispitită? [...]