În plină arşiţă şi vipie a scumpirilor, care ne retează orice iluzie de a trăi bine sau legată de alte poveşti debitate de politicieni în campania electorală, nu găsesc altceva de făcut decât să scriu de Ion Iliescu. Vânat de internauţii vigilenţi ai social-democraţilor, care postează insanităţi, doar - doar or mai prinde vreun naiv din tânăra generaţia disponibil a se înrola în mica armată roşie condusă (încă!) de bătrânul edec Iliescu, am avut nostalgia începutului democraţiei originale.
Predispuşi la uitare şi, mai ales, la iertare, ne ascundem după nevoile zilnice şi ne scufundăm în fotoliul de spectatori ai teatrului sordid oferit de efemeridele politice. Într-un text îndreptat împotriva poftei nesănătoase a lui Ion Iliescu pentru putere, care nu mi-a ieşit nici pe sfert violent pe cât mi-aş fi dorit, am spus că preşedintele onorific al PSD este o relicvă comunistă şi un îndrăgostit patologic de ciolanul puterii. Execuţia Grupului de la Cluj a arătat cât de mic poate fi caracterul acestui politician “de meserie”, abonat la funcţii obţinute prin coterii, manipulări, violenţă şi sprijin oferit de serviciile secrete. Şiretenia sa a fost dobândită în anii de ucenicie în PCR şi la studiile de la Moscova (de unde şi porecla “kaghebistul”), plus educaţia ilegalistă primită în familie. Produsul hibrid, cu rădăcini solide în sistemul comunist, a rezistat şi în mocirla vieţii publice post-decembriste. A obţinut trei mandate de preşedinte, două de senator şi, ca o încununare a carierei pentru care şi-a sacrificat viaţa de familie, ar putea să obţină şi funcţia de prim-ministru. Oricum, deţine controlul asupra PSD, fapt care nu poate fi negat nici măcar de Mircea Geoană, preşedintele din vitrina partidului. Longevitatea sa în funcţii de conducere a fost asigurată de securişti, activişti reciclaţi, mineri şi săraci cu duhul manipulaţi cu ajutorul unor spaime implantate de activiştii bolşevici în mentalul colectiv. Oare ni-l putem asuma pe Ion Iliescu drept model al succesului repetitiv în politică sau balanţa înclină către un “învins” celebru - Corneliu Coposu?
În 1990, după 17 ani de închisoare şi mulţi alţii în care a fost hăituit de securişti şi de uneltele lor, Coposu s-a văzut “înfrânt” de tânărul Iliescu, pe atunci preşedintele în vârstă de 60 de ani al FSN. Liderul opoziţiei anticomuniste avea 76 de ani, cam cât aveau majoritatea colegilor săi deţinuţi politici.
Dispariţia fizică a lui Corneliu Coposu (în noiembrie 1995) a deschis multe minţi şi inimi împietrite. Adevăratul învingător în lupta celor doi a fost Seniorul Corneliu Coposu, şi nu Iliescu. Într-un moment de sinceritate, atipică pentru dinozaurii bolşevici, Alexandru Bârlădeanu recunoştea că idealurile pentru care se sacrificase Corneliu Coposu fuseseră cele adevărate, nu cele internaţionaliste ale sale şi ale tovarăşilor comunişti. Vă reamintiţi cinismul urletelor mulţimii manipulate de Ion Iliescu, refren devenit celebru printre manifestanţii din 1990 - “Boşorogii fără dinţi vor să ajungă preşedinţi!” - nu-i aşa? Sau memoria selectivă vă face să ţineţi minte doar zâmbetul larg al lui Iliescu, adresat, laolaltă cu mulţumirile, trupelor de mineri? Acum, Iliescu are 78 de ani, adică mai mulţi decât avea Coposu când i se adresau mizerii de către hoarda dezlănţuită. Nici la această vârstă Iliescu nu vrea să renunţe la putere, nu vrea să înţeleagă termenul “integru” şi ţine morţiş să ne facă bine cu forţa. Din cei doi au răsărit vlăstare, despre amândoi putându-se spune că au făcut şcoală şi au “moştenitori” pe linie politică.
Ce model alegeţi: Seniorul sau kaghebistul?
www.firica.ro
Raspunde cu citat
Mesaj iniţiat de Bubu_021
