Hai sa ne jucam de-a "destinul". Premiza este: "Daca exista il urmarim ca pe sobolan; daca nu, il cream."
hm...
Fiecare intelege ce poate din acest cuvant abstract, aidoma timpului, pe care il cronometram pt. a nu-l pierde, dar fiind cu ochii pe el, nu mai participam la viata, ci stagnam intr-o sala de asteptare. Atunci cand uitam de fluxul lui obisnuit, dar haotic, luam parte din nou la viata.
Ideea este urmatoarea: daca intradevar dorim sa traim cu becurile aprinse, teama provocata de gandul ca acestea vor inceta pana la urma, printr-un oarecare mijloc, sa lumineze, este total absurda.
Suntem obisnuiti sa masuram fiecare lucru, sa ne punem intrebari naive precum copiii, dar poate lucrurile mari nu doresc sa fie cantarite.
Poate daca privim din alte unghiuri, pentru ca apoi sa excludem treptat limitele, ajungem sa gandim intr-un mod diferit sau macar sa ne dam batuti, pentru ca si acesta poate fi considerat un lucru maret.
Imi pare rau daca ideea nu se va putea clarifica pentru fiecare ipochimen, dar cum spuneam mai devreme, fiind un subiect abstract, trebuie tratat ca atare.