Blestem tăcut care macină vise și aprinde umbre în ochii multor, foarte multor copii. Aceasta este sărăcia. Iar ei sunt cei care nu cunosc jocurile de copii, nu au nici măcar un vis la care să se gândească, pentru că realitatea lor este prea dură pentru a lăsa loc iluziei. Fiecare zi pentru ei este o luptă, iar fiecare pas spre viitor este o călătorie grea. Cu multe obstacole. Nu au decât visuri frânte, îngropate sub greutatea unui destin pe care nu l-au ales și nici nu și-l conturează ei.
Copiii care trăiesc în sărăcie sunt, de multe ori, captivi într-un cerc vicios. Sunt învățați să își omoare speranțele, pentru că într-o lume unde supraviețuirea este o luptă constantă, speranța pare un lux inaccesibil. Ei sunt acei copii care nu au un loc în care să învețe, nu au un loc unde să se joace sau să învețe cum să zâmbească. Școlile sunt adesea prea departe, prea scumpe sau prea prăpădite pentru a le oferi un viitor.
Privirea lor lipsită de zâmbet zărește către o lume fără promisiuni, iar fiecare zi fără hrană, fără căldură, fără iubire, le fură din inocență. Iar când le spui că viitorul le aparține, nu pot decât să te privească cu ochii plini de întrebări. Ce viitor? Care viitor?
Este o dramă tăcută, care se petrece în fiecare colț al lumii, o poveste despre copii care nu cer nimic altceva decât o fărâmă de speranță. Iar atunci când acești copii nu au parte de acea fărâmă, atunci speranța pentru un întreg sistem social devine o utopie.
Cum putem privi acești copii și să ne spunem că suntem o societate care trăiește în pace și prosperitate? Cât de mult suntem dispuși să dăm pentru a le oferi o șansă la viață? Sărăcia nu este doar o problemă economică; este o tăcere care strigă în fiecare dimineață și care trebuie auzită.
