Indiferenţa face parte din kitul elementar de supravieţuire în jungla urbană, aşa că nu puteam nici eu să-mi permit ignorarea la nesfârşit a instrucţiunilor de folosire a vieţii pe care mi le-aţi pus la dispoziţie. Cu întârziere, e adevărat. Şi am înfrânt până la urmă reticenţa ridicolă a celui pentru care sensibilitatea făcea mai mult de doi bani, devenind membru cu drepturi depline în Asociaţia Indiferenţilor Anonimi. De acum să vă fie clar că mi-e totuna, mi-e egal, mă lasă rece, mă doare în cot şi mă interesează de nu mai pot, aşa că pot să vă ascult absent poveştile siropoase, printre căscaturi pantagruelice imposibil de reprimat. De vreme ce mi-am primit din timp doza consistentă de amărăciune proprie, e de înţeles că nu mai am nevoie de suplimente melodramatice de provenienţă străină. Instinct de supravieţuire autentic, nu altceva, dacă n-o fi şi ăsta made in China, ca toate celelalte.
Astfel convingerile fanate şi trăirile anacronice mi se prăbuşiră ca un smoc marocco pe un covor rococo şi se zdrobiră ca o glumă răsuflată de gresia lustruită din sala de bal. Şi mi-e absolut indiferent dacă îmi veţi ironiza comparaţiile, fiindcă indiferenţa m-a răpus iremediabil. Şi nici măcar imaginile cu oameni umiliţi şi revoltaţi nu mai pot resuscita acea emoţie care altădată se manifesta ca un tenace reflex pavlovian. Cât despre prim-planurile cu impostori, oportunişti şi decerebraţi, acestea îmi erau oricum indiferente şi în timpurile mitice ale hipersensibilităţii sociale, asta dacă nu cumva indignarea sau dezgustul reuşeau să-mi crape pântecul precum creatura din Alien. Şi astfel compasiunea şi empatia sunt acum straşnic ferecate sub lacăte mii în cutia cu sentimente inutilizabile, după cum insistent m-au sfătuit consilierii existenţiali. Cutia Candorei, cum tot ei îi ziceau în bătaie de joc, pe care, dacă aş mai deschide-o, m-aş condamna singur şi fără drept de recurs la o insuportabilă depresie post-insensibilitate. Cum pe cea post-hipersensibilitate se pare că am depăşit-o, nu-mi rămâne acum decât să mă antrenez şi mai temeinic ca să fac saltul decisiv, justificat semantic şi obligatoriu în turnirul selecţiei naturale, de la indiferenţă senină la nepăsare emfatică.
Mă numesc Davian Vlad şi sunt indiferent. Cu un ghiont confesiv mi-am descărcat basculanta cu balast emoţional. Acum e rândul vostru să vă ridicaţi, să intraţi în cerc şi să admiteţi cu voce tare tara. Tare cred că terapia de grup ar putea să nu fie, în acest caz, doar o haioasă găselniţă occidentală, ba chiar s-ar putea să funcţioneze până la urmă. Pe urmă vom vedea ce se mai poate face. Cu noi, cu ei…
Davian Vlad
Raspunde cu citat
