Verişoara mea a născut o fetiţă. A rămas însărcinată chiar în momentul când mama să a plecat la cele veşnice. Maria, căci aşa o cheamă, era în străinătate şi de ani buni îşi dorea un copil.Nu putea rămâne însărcinată. Nu credea că va mai deveni vreodată mamă. În plină iarnă, a plecat peste hotare să fie alături de fratele său care tocmai devenise tătic. Evenimente fericite. În zilele când trebuia să-şi sune părinţii să le dea vestea cea mare, Maria a primit un telefon. Era de-acasă. O voce o anunţa că mama sa, care era bolnavă, a plecat dintre noi. Făcuse infarct. Vestea a căzut ca un trăsnet asupra tuturor. Tuşa Angela avea puţin peste 50 de ani. Nimeni nu se aştepta că o vor găsi fără suflare, într-o zi, pe patul din apartament. A fost jale. Maria nu a putut să-şi vadă mama în coşciug şi nici să o ducă la mormânt. A plâns încontinuu, spunând că viaţa sa nu mai are sens. Au trecut nouă luni de-atunci şi, în tot acest timp, Maria a mers zi de zi la mormântul mamei ei. Cu flori, lumânări şi multe lacrimi. Zilele trecute a adus pe lume o fetiţă. O cheamă Angela, ca pe bunica pe care nu o mai are. Am văzut-o pe Maria la câteva minute după ce a născut, când mi-am luat inima în dinţi şi am intrat chiar în sala de operaţii. Era o proaspătă mămică. Mai fericită. Adusese pe lume o nouă viaţă. Dincolo de suferinţa care cu siguranţă nu i-a dispărut din suflet, viaţa Mariei a căpătat un nou sens. A înţeles că, de acolo, din cer, tuşa Angela o veghează şi că acum are din nou pentru ce lupta.
La acest sfârşit de săptămână am făcut o plimbare în satul natal. M-am proptit pe bancă minute bune, la stradă, şi mi-am amintit de momentele plăcute din copilărie. De vecina din faţă, o fată frumoasă foc ce pleca pe furiş la întâlniri, în miez de noapte, sau de zilele când şi eu mă primeneam, sperând să atrag atenţia vreunui flăcău mândru venit de la oraş. De tanti Lenuţa, când îmi povestea cât de trainică i-a fost căsnicia şi care îmi dădea lecţii de moralitate, la cei 70 de ani pe care îi avea. Mi-am amintit şi de nea Gheorghiţă, care în fiecare seară ajungea acasă clătinându-se de la bufetul din colţ şi-şi vărsa toate supărările pe nevastă. Am stat pe bancă, minute în şir, şi mi-am adus aminte de toţi aceşti oameni care au format universul copilăriei mele şi care acum nu mai sunt printre noi. De nea Gheorghiţă care, aşa băut cum era, ridica de fiecare dată pălăria în faţa mea şi îmi zicea câte-o vorbă, dintr-ale lui… „Ce să facem, măi Găbiţă, viaţa nu ne stă pe loc! Azi e rău, mâine ne-o fi bine. Eu sunt optimist. Să trăieşti, sănătate maximă!”, încheia nea Gheorghiţă, de fiecare dată cu zâmbetul pe faţă. Era convins că, orice ar fi, „viaţa curge înainte”.
Sursa: http://www.oltenasul.ro
